6 motive pentru care e mișto să fii într-o asociație studențească din România

După ce te muți la 500 de kilometri de maică-ta și de mâncarea ei, cele mai bune prietene ale tale se împart prin toate colțurile țării, iar iubirea ta din liceu te lasă, că dragostea la distanță nu ține, parcă nu te mai încântă așa mult viața de student.

Așa că ori te izolezi în casă și înveți doar drumul până la facultate și înapoi, ori îți îneci amarul în petreceri, oameni noi, evenimente, speech-uri de dezvoltare personală și votca cu suc de mere Ciao. Unde găsești toate astea? La asociațiile studențești, copiii ăia care au strigăte și rime mai ceva ca la meciurile de fotbal și postează mult pe Facebook.

După doi ani și jumătate acolo, am ajuns project manager general la o asociație de științe politice, țin traininguri pe dezvoltare personală și sunt director pe comunicare la o federație națională cu peste o sută de asociații. După doi ani și jumătate, ai mei încă se întreabă la ce-mi trebuie voluntariat. Și tot am zis că mă las. De când sunt acolo, cunosc oameni de 30 de ani care încă umblă pe la asociații și oameni pe care i-ai vedea doar la party și niciodată la organizarea de evenimente. Tocilarii și ăia de nu i-ai auzit niciodată că dau pe la cursuri, boemi și matematicieni, toți zic că se lasă și niciodată n-o fac. De ce? Șase motive am găsit eu și ei probabil mai multe.

Acum câteva luni, când mă credeam om mare și lucram la ziar, i-am luat interviul consilierului de la universitate, iar o întrebare a fost la ce e bună facultatea, când mulți reușesc să-și facă o carieră și fără ea. Răspunsul lui a fost că facultatea nu e musai pentru partea teoretică, ci pentru că-ți creează contextul social de care ai nevoie. Mai exact, oamenii te ajută să te dezvolți și personal și profesional. Adică pile, contacte și relații.

Am avut un internship la Ministerul Muncii și aproape am lucrat pentru ăla al Tineretului. Când zic aproape, mă refer la pixul în mână și tipa de la financiar care a realizat că nu poate să mă angajeze că n-am studii superioare, dar aia e altă poveste. Primul a fost pentru că un fost președinte al asociației a crezut că am potențial, iar al doilea tot cu vorba bună a unui om din federație.

Acum am ajuns la o firmă de consultanță pentru universitățile din străinătate la care lucrau cinci oameni din asociație, deci șefu’ tot la un proiect de-al nostru m-a văzut și pe mine.

Am vrut să fac promovare la facultate, dar n-am intrat, așa că am făcut promovare la uniune. Am ghidat un departament de 50 de oameni și-am învățat ce știu ăia care fac asta la facultate. Am vrut să văd ce înseamnă un proiect, așa că am coordonat două proiecte mari și multe altele mici. Când 20 de oameni se bazează pe tine și așteaptă semne de la tine, atunci e presiunea cea mai mare. În teorie nimeni nu-ți spune ce să faci când rămâi fără sală cu trei zile înainte sau în ziua evenimentului te lasă un speaker din singurii doi pe care-i ai. Închizi telefonul și te culci înapoi? Nu, dar o să-ți vorbească celălalt speaker două ore jumătate.

La alegerile de la asociație am învățat mai multă politică decât a reușit facultatea să mă învețe. Despre fundraising am învățat când stăteam la Unirii cu o pancartă pe care scria „Express yourself”, pe care oamenii puteau să scrie orice le trecea prin cap și, dacă voiau, puteau să cumpere un răvaș la un leu. Eu, machiată și simpatică, n-am reușit să conving un băiat să scrie ceva pe pancartă pe când colegul meu a reușit și să vândă un răvaș cu zece lei.

E simplu, într-o asociație poți să faci cam orice proiect ai în cap. Vrei să ajuți copiii din centrele de plasament? Ok, facem un eveniment caritabil. Vrei să înveți Photoshop gratuit? Ok, facem workshopuri de editare foto. Vrei tu să vină Chirilă și să-ți vorbească despre motivație? Sau o puștoaică care în clasa a 11-a a reușit să-și facă firmă? Atunci facem un TEDx și vedem ce se-ntâmplă.

Party-urile o să fie haos total. Imaginează-ți o combinație de club din ăla de la sat cu votcă ieftină și fete mișto care se rup în dans. „Bă, voi vreți să fiți politicieni? Un filmuleț din excursia asta și s-a dus naibii cariera voastră”, am auzit cândva.

Flip cup. Beer pong. Power hour. O să cauți atâtea jocuri de băut încât la un moment dat o să te plictisești de ele și-o să începi să inventezi tu altele. Dăm un shot de fiecare dată când o persoană clipește, da?

Noi în teambuildingurile noastre aveam o vorbă „zmeu ziua, zmeu noaptea”. Practic, dacă noaptea te îmbătai ca nebunul și nu dormeai, era răspunderea ta. A doua zi trebuia să fii fresh la ora nouă, că începeau activitățile, care variau de la jocuri de cunoștințe generale până la cele de competitivitate, târât, cățărat și alergat.

Atât jocurile cât și petrecerile n-au ca scop doar distracția, ci ele te fac să ieși din bula ta. Vorba aia, la nervi și la alcool vezi omul cum e cu adevărat. O să vezi oamenii cu care te identifici și fără să vrei o să te apropii de ei. Toate serile se termină cu discuții pe balcon, încep cu prima oară când ai făcut sex (sau de ce nu) și trec prin politică, religie, viață și momentul în care ai fost cel mai aproape de moarte. Așa se leagă prieteniile, te apropii cel mai tare de oamenii care știu momentele în care ai fost vulnerabil, în care te-ai îndrăgostit, în care te-ai simțit de căcat și prima ta amintire de când erai copil.

La asociație avem un program de mentorat. Cumva tu, ca boboc, primești un bătrân la care să te plângi. La mine a funcționat teribil de tare, președintele de pe atunci mi-a fost mentor, am reușit să prind tot ce mișca. Frica de public speaking mi-a trecut când m-a obligat să țin un discurs la începutul facultății. Timiditatea mi-am învins-o când m-a trimis la o ședință de la o organizație din care făcea parte asociația noastră și, ca ultimul copil, am intrat într-o sală cu cinci persoane, am zis „salut” și m-am pus jos. I-am dat mesaj în momentul ăla cu „trebuia să fac cunoștință?”.

Rușinea s-a dus și ea când am rămas fără sală cu trei zile înainte de eveniment și m-a rugat să sun speakerii să-i întreb dacă nu știu ei ceva. Am înnebunit și urlam la telefon, iar replica lui a fost „Alexa, îți închid, te liniștești și te sun în două minute și vorbești cu mine ca și cum aș fi un speaker”. În primul minut am înjurat, în al doilea am făcut cum mi-a zis.

Am depășit fricile astea, iar el a trecut ca un răspuns la top trei persoane care mi-au schimbat viața.

E simplu, dacă ești într-o asociație, agăți mult mai ușor. Dacă ai și o funcție sau ești trainer, deja e floare la ureche. Oamenii sunt diferiți și în mare parte carismatici și deschiși. Am auzit toate replicile posibile și am cunoscut n-șpe tipuri de băieți. Am văzut cele mai ciudate cupluri și am auzit cele mai amuzante povești despre sex, înșelat și drame. Am avut o relație de nouă luni, m-am îndrăgostit, am avut o iubire platonică și am și rănit de vreo două ori. Toate ori cu tipi din asociație ori din altă asociație. Când țineam un training la o asociație, am avut un joculeț în care ei trebuiau să se prezinte în așa fel încât eu să le țin minte numele. „Bună, sunt Cosmin și dacă te sărut acum, n-o să mă uiți toată viața” a fost cea mai bună replică.

Partea nasoală e când te desparți. E ca și cum ai avea o aventură la muncă, e cu toată adrenalina aia. După despărțire, tot o să ai ședințe unde o să fie și el drama începe când se combină cu alta tot din asociație. Atunci e belea.

Am fost în Sibiu, Orșova, Brașov, Iași, Sfântu Gheorghe, Cluj, Covasna și știu Bușteniul pe de rost. Am o colecție de bilete de tren și am văzut marea în fiecare anotimp. Gratuit când eram invitată ca trainer și ieftin când mergeam în teambuilding-uri. Cel mai amuzant lucru a fost când a trebuit să merg ca trainer într-un teambuilding în Suceava, locul în care m-am născut. Am ajuns cu un prieten din federație și încă o prietenă bună din asociație la ai mei, la cină. Am vorbit despre tatuaje și i-am plimbat la cetatea șmecheră din Suceava.

Cea mai tare excursie cu asociația a fost una în Grecia. Datorită unor proiecte, mai multe asociații au primit locuri într-o tabără aproape gratuită, am plătit vreo două sute de lei de om. Așa că am stat mai mult de o săptămână cu bere, excursii, glume și jocuri cu niște nebuni de la matematică și de la afaceri.

Dacă intri într-o asociație o să auzi des „voi doar petreceți” că de, haterii. Maică-ta o să te certe că nu mai dai pe acasă, dar o să-ți facă multe sarmale, că știe că tu le duci la toți flămânzii pe la sedințe. O să mergi la facultate doar să vorbești de următoarele proiecte și-o să ai oricând pe cineva să suni la patru dimineața să chemi la țigară. O să te cerți și-o să te înjuri cu oamenii cu care te înțelegi cel mai bine și după, la bere, o să-i strângi tare-n brațe. La trainingurile alea de dezvoltare personală o să înveți că asta se numește storming și după urmează normingul. Exact ce spun băieții de la CIA „dar ce dulce ne împăcăm, parcă ne-am mai dori o ceartă” doar că spus mai inteligent.

Viața aia de student de care tot ai auzit e cum ți-o faci. Poți să te închizi în cursuri sau poți să nu vezi facultatea. Mereu cei mai șmecheri mi s-au părut cei care reușesc să găsească echilibrul.