Cum le explici adevărul idioților de pe Facebook, fără să-i faci „idioți”

Felicitări: ai decis să devii un Gică Contra neînfricat, un provocator neastâmpărat, un critic incisiv al credinţelor şi obiceiurilor înrădăcinate, un erou al libertăţii de exprimare, ultimul om care mai are curajul să zică cu voce tare ceea ce apărătorii corectitudinii politice şi hoardele de mini-dictatori crispaţi nu vor să audă. Ai remarcat că circulă o grămadă de tâmpenii în spaţiul public, că oamenii tind să creadă orice prostie, că politicienii mint de îngheaţă apele, că Dumnezeu nu există, că viaţa publică e plină de imbecili, că oameni fără un dram de minte scuipă la tot pasul aiureli pe jumătate mestecate.

Cineva trebuie să sape prin tot rahatul ăsta şi să scoată la iveală Adevărul rece şi necruţător, şi ducă-se dracului toţi ăia care se simt atinşi în amorul propriu. Acel cineva ai putea fi chiar tu. De ce nu?

Dar nu-i uşor să fii un Gică Contra neînfricat. La început, îţi vine să jigneşti pe toată lumea cu isteţimea ta tranşantă şi critica ta nemiloasă, dar se pare că e mai periculos să jigneşti anumite cercuri. Dacă te iei de unele aiureli la care oamenii ţin, o să fii considerat un geniu subversiv, în timp ce, dacă te iei de altele, eşti un frustrat, un nihilist, sau, şi mai rău, o persoană de tot rahatul. Unele înţepături deştepte arată că eşti o persoană a cărei părere merită respectată, dar altele te vor exclude din cele mai mişto cercuri fiindcă eşti un animal care n-are ce căuta în lumea civilizată. De unde ştii care-s unele şi care-s celelalte?

Nu te teme, te ajutăm noi! Atâta timp cât urmezi regulile astea simple, vei fi perfect îndreptăţit să-ţi exprimi părerea şi vei fi binevenit în orice dezbatere raţională. Oamenii înguşti la minte te vor detesta oricum, dar oamenii care contează vor râde cu tine şi o să fii OK.

Săptămâna trecută, poliţia l-a luat la întrebări pe Osamede Okundaye, un tânăr de 20 de ani, student la Cambridge şi şeful societăţii pentru oamenii de culoare şi minorităţi etnice din cadrul universităţii, după ce acesta a scris pe Twitter că „TOŢI albii sunt rasişti". Afirmaţia a devenit imediat subiect de scandal în paginile Daily Mail şi Sun, ambele publicaţii declarându-se absolut şocate că cineva a putut spune ceva atât de jignitor. Okundaye a făcut o afirmaţie provocatoare, dar nicidecum falsă, fiindcă o persoană albă poate nu e neapărat rasistă, dar toată faza cu omul alb a apărut în urma represiunii persoanelor cu tenul mai închis la culoare. Însă nu e suficient să ai dreptate. Cazul a fost închis rapid, dar scandalul a fost imortalizat alături de numele lui Okundaye în arhivele Google.

Nu vrei să faci asta. Desigur, ca orice Gică Contra care se respectă, ştii deja că ar fi mai bine să-ţi păstrezi comentariile legate de rasism pentru minorităţile etnice şi religioase şi nu să le îndrepţi către albi, iar dacă nu vrei să faci asta, ar fi bine să nu faci tu însuţi parte din vreo minoritate etnică sau religioasă. Asta e evident.

Cel mai bine ar fi să nu fii tânăr, şi mai ales să nu fii student. Tinerii nu ştiu pe ce lume trăiesc; studenţii nu fac decât să regurgiteze păreri despre dreptatea socială învăţate la facultate, unde au dublă specializare în discuţii înfierbântate despre gen şi în teoria tâmplăriei post-structuraliste sau aşa ceva.

Până şi studenţii conservatori sunt priviţi de sus: nu vrei ca, după ce-ţi citeşte tirada genială, cineva să poată spune: „Ei, o să-ţi treacă odată cu vârsta". Trebuie să ai experienţă de viaţă în spate. Trebuie să fii de vârstă mijlocie.

Ca majoritatea britanicilor, până de curând nu auzisem de jurnalistul irlandez Kevin Myers. Publicul irlandez avea altă experienţă: graţie preumblării sale de la un ziar la altul, scriind articole cu titluri scandaloase, gen „Africa nu dă nimic nimănui, în afară de SIDA" şi „Holocaustul e o minciună", mulţi nici nu se mai scandalizau la orice inepţie îi mai făta mintea. Uite-l şi pe Kevin Myers, iar face spume: toul e în regulă în lume, toate lucrurile sunt la locul lor.

Dar asta s-a schimbat când i-a apărut cea mai recentă (şi ultima) opinie în ediţia irlandeză a Sunday Times; o tiradă sexistă obişnuită despre inegalitatea dintre salariile bărbaţilor şi femeilor, care ar fi fost perfect acceptabilă pentru oricine contează dacă n-ar fi menţionat în cadrul articolului că două dintre cele mai bine plătite prezentatoare de la BBC, Claudia Winkleman şi Vanessa Feltz, sunt evreice: „Bravo lor. Evreii nu sunt în general cunoscuţi pentru insistenţa de a-şi oferi serviciile la cel mai mic preţ, care e cea mai utilă măsură existentă a prostiei înrădăcinate." Cu alte cuvinte, a sugerat că toţi evreii ar fi ahtiaţi după bani.

A contat mult faptul că era un articol pentru ediţia irlandeză a unui ziar britanic, iar mare parte din iritarea rezultată a venit de la cititorii din Marea Britanie. Se întâmplă ceva similar ori de câte ori dau americanii peste vreo opinie rasistă şi înfumurată scrisă de Rod Liddle sau de Boris Johnson, sau când cineva care nu e francez află ce publică de fapt revista Charlie Hebdo. Organizaţiile evreieşti din Irlanda l-au apărat pe Myers împotriva acuzaţiilor de antisemitism: sigur că nu trebuie condamnat; e un veteran al presei irlandeze, e puţin dus cu pluta, dar are editori respectabili şi amici cumsecade. Cum se întâmplă cu orice grup respectabil, instinctul lor a fost să facă front comun.

În Marea Britanie însă, organizaţiile evreieşti n-aveau asemenea afinităţi şi nu i-au scuzat în niciun fel comentariile. În consecinţă, Myers a fost concediat de la Sunday Times şi a anunţat la radio că şi-a distrus cariera şi reputaţia. Lecţia e clară. Dacă vrei să arunci cu insulte gratuite, asigură-te că cei care te citesc s-au săturat deja de părerile tale. Şi cel mai important, oriunde ai de gând să-ţi publici peroraţiile anti-sistem, asigură-te că ai aliaţi de încredere în cadrul sistemului.

Pasul ăsta e ceva mai controversat. În general, eşti sfătuit să te foloseşti de ironie şi de aluzii şi să nu te iei niciodată prea în serios. În felul ăsta, dacă ţi se reproşează vreodată ceva, poţi pretinde oricând că glumeai, că afirmaţiile tale au fost scoase din context, sau că detractorii tăi sunt nişte cretini care iau totul ad litteram. Şi chiar trebuie să pretinzi toate astea. Dar nu trebuie să foloseşti vreodată ironia, fiindcă ironia te bagă în pământ. Treaba ta e să vii cu replici usturătoare la adresa celor care te enervează, iar treaba celor care te ascultă e să fie de acord cu tine.

Ironia e periculoasă: e puterea limbajului de a însemna altceva decât pare să însemne. Folosirea ironiei implică un mare grad de încredere în publicul tău. Cine foloseşte ironia are încredere că ceilalţi vor fi angrenaţi creativ în bogăţia limbajului şi abisurile personalităţilor, dar tu n-ai deloc încredere în ceilalţi. Mai bine foloseşte sarcasmul superficial, sau exagerări dramatice, sau pur şi simplu un ton glumeţ când spui toate acele lucruri neplăcute în care crezi. Dacă se încing spiritele, poţi să pretinzi că glumeai. Dar măcar nu va trebui să explici gluma.

Asta ar trebi să fie evident.

Dacă ai urmat toţi paşii ăstia, eşti deja alt om. O pată de vin roşu îţi luceşte în colţul gurii, gură ce se află deasupra unei bărbii care se scurge într-un haos general format din gât şi piept. Porţi un costum de in, chiar dacă nu-ţi aminteşti să-ţi fi cumpărat vreodată aşa ceva. Ochii tăi de culoarea untului scrutează o lume care se termină la jumătate de metru de corpul tău; condamni idioţenia ceţii din faţa ta, scăldându-te în propria importanţă şi îndrăzneală. Ai reuşit. Pui lumea la punct, împunsătură cu împunsătură, iar lumea asta te admiră. Eşti un Gică Contra neînfricat.