Filmul meu la Neversea cu muzică din '90 și polițiști în civil s-a încheiat cu un râu de fecale

Ca să nu rămân și anul ăsta cu cine știe ce impresii deformate despre Neversea, mi-am promis că între 4 și 7 iulie o să fiu prezent la locul faptei. Și am fost. M-am învârtit de o invitație și m-am prezentat la poartă.

Ei, mă rog, n-a fost chiar atât de simplu, pac-pac, te dai jos din pat și ai ajuns la poartă. Nooo, întâi am făcut vreo cinci mii de pași pe trotuarele aproximative ale Constanței. Te-ai fi așteptat ca măcar pentru evenimente precum Festivalul Neversea ori Festivalul de la Mamaia să se repare trotuarele urbei. Teoretic, orașul încasează niște găleți de bani, își permite ca o parte s-o investească într-un trafalet, o roabă și-o mistrie.

Dar n-ai să vezi așa ceva. Cel puțin, nu cu un primar care crede) că un pavaj ciobit îi dă Constanței „un aspect de aer ăăă… exact, un aer de oraș istoric“. Serios, așa a grăit acest primar mărunt, la propriu și la figurat, pe nume Făgădău, vorbind despre pavajul din zona peninsulară a localității. Montat de trei-patru ani, acesta – pavajul, nu primarul – arată de parcă ar fi fost instalat acum două mii de ani.

După ce scapi din aceste șanțuri ale Constanței, botezate nemeritat „trotuare“, ajungi la scările de acces către plaja Modern, gazda festivalului. Sunt atât de înalte și de abrupte, încât par construite, pur și simplu, în ciuda omului.

Singura îmbunătățire pe acest traseu de coborâre-urcare: au dispărut boscheții seculari și lighioanele aferente, s-a dat cu mătura și au apărut niște becuri care luminează calea. Plus bătrânul care scârțâia pe-acolo din vioară, ca să facă un ban, unul dintre puținii instrumentiști pe care aveam să-i ascult la festival.

Nu mai spun de așteptarea de patru-cinci ore de la cozile pentru brățara de acces. În prima seară s-au format șiruri de mii de oameni. Eu, cu invitația, am fost norocos, am mers la o codiță separată, de juma’ de oră, altfel n-aș fi stat nici dacă ar fi cântat Freddie Mercury. Într-adevăr, spectatorii au avut posibilitatea să-și ridice brățările încă de marți (festivalul a-nceput joi), dar pentru asta ar fi trebuit să vină cu câteva zile înainte de eveniment. Pe bune? Hai, mai gândiți-vă, organizatorilor, poate găsiți alte soluții. Să se pupe telefoanele lor cu scannerele voastre, cumva, deci întâi să intre oamenii și după aia să-și ia brățara. Zic și eu ca opinia publică, na.

Bun. Dincolo de poartă, exact cum îmi imaginasem: o forfotă nebună, o viermuială necontenită, ca mișcarea electronilor în jurul scenei. Adică al scenelor, că erau mai multe, plus câteva puncte de interes: aici o gustare, aici o băuturică, aici un loc de dormit, aici un tatuaj, dincolo un decor mirific pentru story-uri de Instagram. Am tot căutat și eu grătarul sponsorului Kaufland, dar nu l-au adus. Mare greșeală.

În rest, am remarcat în mulțime, încă o dată, hotărârea românilor. Hotărârea de a trece prin tine. Oamenii ăia care nu se uită nici în stânga, nici dreapta, ci doar înainte. Nu contează că mai ești și tu pe-acolo, ei vor să treacă, altceva nu contează. Încă patru-cinci festivaluri de-astea și românii vor inventa, fără îndoială, trecerea unui om prin alt om. (Apropo, ai remarcat că 75,4% dintre români nu știu să meargă pe trotuar și pe scările rulante? Voi aprofunda problema într-un material viitor.)

Altfel, zeci de mii de oameni pașnici, chiar dacă spre dimineață mințile și privirile erau mai tulburi, iar echilibrul pe roșu, așa, ca la baterie. E drept, la zece spectatori erau și doi angajați ai firmei de pază. Plus polițiștii în civil, care sigur se credeau undercover, dar își semnalau prezența cu gentuțele lor purtate pe șold, cu cureaua pe trup, în diagonală.

Era și Armata Română acolo cu niște blindate și niște soldați cu arme de asalt, pe post de promoterițe de carieră militară. Fetele veneau să se pozeze cu ei și soldații se umflau în pene. Noaptea, stăteau tolăniți pe mașina de război, cu ochelarii de soare pe ochi, și scanau foarte preocupați linia orizontului. Sau alte linii ce se unduiau la scena Nostalgia.

Am remarcat și multe vedete vintage, ieșite din uz sau din contră, foarte fresh și ca vârstă și ca faimă, altele pilite, majoritatea concentrate la tribuna VIP de la scena principală. Am văzut și un tânăr jucător din naționala de fotbal, un puștan pe care îl cheamă, ce să vezi, Manea. Cu accent pe primul a.

Și uite-așa, ajung cu discuția și la DJ-ul Salvatore Ganacci, suedezul bosniac care s-a trezit să jignească fibra românească cu o manea din repertoriul lui Adrian Minune. Vai, ce pasiuni a stârnit omu’. Deh, nu te pui cu românul: popor mic, dar degrabă vărsătoriu de comentarii pe Facebook.

Personal, am ratat momentul, căci sâmbătă seara am preferat un film (în Vamă) în locul festivalului. Că dacă eram acolo, la Neversea, nu știu ce-i făceam lui Ganacci, mă urcam la pupitru și-l dădeam afară. Ei, aberez, probabil că nu făceam nimic. Așa a simțit el, așa a mixat. Iar cine s-a distrat e liber să se distreze. Iar cine n-a gustat e liber să nu guste. Cred că se potrivește aici o vorbă mai veche, spusă pe vremea lui Voltaire:

Una peste alta, muzica a fost exact, da’ exact cum mă așteptam: diferită de gusturile mele. Probabil, diferită și de gusturile tale. Sau ale tale. Dar potrivită cu gusturile câtorva zeci de mii de oameni care s-au distrat, iar asta a fost mai important decât analizele experților de pe margine.

Așa că am ascultat ce-am ascultat pe la scenele cu electronică, după care, tiptil-tiptil, m-am retras la scena Nostalgia, probabil singurul loc din lume unde s-au amestecat Trei Sud Est, Macarena și Queen, dar nimeni n-a strâmbat din nas. Sute de oameni în delir, până dimineață, adolescenți care știau versurile unor piese demult apuse, din repertoriul Akcent, ASIA sau Nirvana. Muzici pe care le detestam la 16 ani, pentru că așa mi se părea cool, m-au făcut acum să zâmbesc. Și să-mi amintesc cum eu și prietenii mei rupeam „Ring“-ul din Costinești, pe Cotton Eye Joe, deși noi ascultam, desigur, numai rock și Rahmaninov.

De altfel, sfârșitul festivalului, adică luni dimineața, m-a apucat acolo, la Nostalgia. Am prins un răsărit frumos, amestecat cu ceva averse, am stat să treacă ploile, apoi am plecat vesel spre orașul mizerabil.

Seara am prins un apus la fel de frumos, îl vezi în fotografie. Ce nu „vezi“ în poză este mirosul. Lichidul acela de pe șosea – Bulevardul Aurel Vlaicu, mai exact – este o acumulare de zeamă și fecale care venea de la o conductă spartă într-un mall. Vorba lu’ Vița de Vie:

„Umezeala de canal,
mirosul fatal
îmi intră în creier
și devin un animal!“

Pam-pam! Uite c-am găsit și imnul Constanței!