București e de nerecunoscut în serialul ăsta audio, dar problemele i-au rămas aceleași

Totul a început cu „O moarte suspectă pe Lacul Morii” într-un București distopic. Dar nici lumii nu-i e mai bine. Omenirea a trecut printr-o perioadă de foamete și depresie, cam cum se întâmplă când îți vine în minte apocalipsa acestei rase, iar poluarea excesivă a cauzat apariția unei neurotoxine care a făcut peste cinci milioane de victime.

Ăsta e cadrul în care se derulează acțiunea din Orbis, un serial audio în care parcă trăiești în București, dar parcă nu recunoști cu adevărat noul oraș. Sau îl recunoști? Creatorii poveștii spun că, în Capitală, grupul de cinci jurnaliști independenți Agora e „într-o luptă declarată cu un sistem al cărui grad de corupție pune în pericol siguranța întregii populații”. 

Trăim deja în distopie? Pentru asta s-a murit la ‘89? Se va afla vreodată cine-a tras în noi pe 21–22? 

Până când vor veni răspunsuri la aceste dileme, cei care au creat Orbis au câteva despre proiectul lor. Prin acest serial thriller ficțional, audio only, e explorat impactul pe care lupta pentru putere îl are asupra mediului înconjurător și psihicului uman.

Primele 11 episoade sunt deja publicate pe YouTube și mai vin câteva joi și luni, până la finalul lunii octombrie. Ia-o de la început, de când una dintre membrele grupului este găsită moartă în condiții suspecte. De aici începe o serie de evenimente misterioase, conectate între ele printr-o simbolistică neașteptată, care zguduie societatea din temelii. 

Mai departe am vorbit cu câțiva membri din echipă despre cum a luat naștere proiectul și ce-au vrut cu el.

Au răspuns Alina Pietrăreanu – regizoare și co-scenaristă –, George Ciucă – co-scenarist și Adrian Ionescu – co-scenarist. Înainte de asta merită scos mai în față ce-a zis Alina: „Acoperim un gol. Cred că era nevoie de un serial ca Orbis, gen thriller distopic psihologic în limba română, cu acțiunea în București, care să disece problemele globale, dar în contextul nostru local.”

VICE: De ce ați ales să mergeți pe un viitor distopic? Prezentul nu-i suficient de distopic?
Alina: Viitorul e doar un pretext să vorbim despre prezent. În timp ce construiam povestea, a fost nevoie să analizăm mult lumea pe care o cunoaștem, să dezbatem cum se leagă criza climatică de capitalism, cum funcționează psihologia maselor, politica și tot așa – și, cel mai important, să înțelegem tot mai bine care sunt pozițiile noastre în legătură cu toate astea și care sunt pozițiile personajelor noastre. 

Am văzut că e un produs făcut în parteneriat Asociația Șangri-La Artistic Ground și Teatrul Național Radiofonic. Ce a făcut fiecare parte?
George: Pe scurt, colectivul Șangri-La s-a ocupat de partea artistică și organizatorică, iar Teatrul Național Radiofonic de înregistrări și de un training pentru actori.

Mai pe lung, noi am venit cu ideea, am scris scenariul, am depus proiectul pentru finanțare, am făcut casting, am găsit toți membrii echipei (peste 50), am coordonat procesul de înregistrare și am comunicat constant cu cei care se ocupă de sound design (Adrian Piciorea și echipa Raw Creatives) și cu compozitorul Alexandru Suciu ca să avem episoadele în varianta finală. 

Acum ne ocupăm de publicarea episoadelor, de organizarea evenimentelor din proiect (am avut un silent party de lansare și o conferință și va mai urma probabil un party când se publică ultimul episod) și de promovare.

Teatrul Radiofonic ne-a oferit acces într-un studio unde am înregistrat și ne-a făcut legătura cu doi ingineri de sunet fără de care nu cred că am fi reușit să înregistrăm totul într-un timp așa scurt. Dacă nu ar fi fost în co-producție cu TNR, probabil nu l-am mai fi făcut, fiindcă bugetele AFCN nu permit închirierea unui studio.

În afară de asta, am avut trei zile de workshop cu Attila Vizauer, care e un regizor de teatru radiofonic foarte experimentat. Zilele alea de workshop au fost o experiență super necesară, pentru că am ales să mergem pe o distribuție formată din profesioniști și amatori, iar unii dintre ei nu mai intraseră niciodată într-un studio și au putut să vadă cum e fără să aibă direct presiunea că trebuie să înregistreze și să fie bine.

Ce a presupus munca la proiect? Care au fost etapele de dezvoltare?
Alina: Proiectul a început cu o idee aruncată în treacăt acum vreo trei ani. Au urmat apoi multe ședințe la mine în sufragerie, la Adi în sufragerie, la terase, la piscină, pe borduri etc, în care am gândit cum e lumea pe care vrem să o construim, i-am făcut o mică istorie globală, apoi ne-am întrebat oare cum ar fi Bucureștiul în această lume, apoi ne-am ocupat de istoria și geografia fiecărui personaj principal, apoi secundar, apoi de relațiile dintre ele și tot așa.

Abia mai târziu am început efectiv să scriem scenariul, să îl rescriem și să reconfigurăm traseul de mai multe ori pe parcursul anilor. Când am avut gata unul dintre drafturi și am realizat câte resurse implică, de fapt, ca foile noastre să devină un serial audio pe bune, am început să scriem cerere de finanțare la AFCN, am picat, am încercat iar, de data asta am luat și ne-am apucat să rescriem un ultim draft în urma unui feedback profesionist, să facem casting pentru aproximativ 50 de voci, să facem training, repetiții, apoi am intrat în studio și am avut două săptămâni la dispoziție, de dimineața până seara, să tragem tot. 

Apoi am început să lucrăm cu artiștii care au făcut muzica și sound designul. A fost unul dintre mediile ideale de lucru, în care toată lumea din echipă a făcut bine, cu implicare, pasiune și înțelegere ce are de făcut, și asta cred că se simte și în serialul propriu zis. 

Cu ce ar trebui să rămână oamenii din el după ascultare? Ce ar trebui să știe înainte să-l asculte? Și, dacă tot suntem aici, de ce l-ar asculta cineva? 
Adi: Orbis are ceva legături cu Twin Peaks nu doar la nivel de plot, ci și la nivel de discurs. Asistăm (încă) la zeci de show-uri cu „detectivi” în care moartea violentă e mercantilizată și tot procesul din jurul ei romanțat și transformat într-un produs superficial care ignoră total natura traumatizantă a unui astfel de eveniment.

Dispariția subită a unui om din viețile celor apropiați nu este doar un nou prilej pentru ca un anume detectiv să-și poată etala inteligența și priceperea. Sau nu ar trebui să fie.

Orbis petrece timp alături de Maria, Vali, Tudor și Silvia în lupta lor pentru dreptate, dar pariul principal este evidențierea luptelor interne ale protagoniștilor puși în fața morții prietenei și colegei lor Laura și ilustrarea modului în care evenimentul ăsta îi schimbă în raport cu ceilalți și cu ei înșiși.

Pe un alt plan, Orbis vorbește tot despre traumă, dar la nivel de societate, o societate fragmentată, sufocată de propriile reguli absurde, prinsă în același cerc vicios al luptei pentru putere, al corupției și al violenței. 

Oamenii ar trebui să rămână cu sentimentul că fiecare viață contează și că doar împreună putem face lumea un loc ceva mai bun. Asta sună a ceva motto al unei campanii de greenwashing de la vreo companie imensă care ne invită să reciclăm materialele pe care ei le folosesc in the first place, dar Orbis vorbește mult și despre ipocrizia asta a entităților care dețin putere enormă și aproape zero responsabilitate.

Înainte să îl asculte, oamenii ar trebui să știe că vor avea de-a face cu un serial audio complex, cu multe răsturnări de situație, mult mister, muzică bună și umor de ultima comandă.

Orbis e alert, misterios, absurd și postmodern, iar explorarea asta cu ochiul minții al unui univers construit doar din voci, sound design și muzică mi se pare o experiență aparte.

Alina: Eu lucrez la el de atâția ani și tot îl ascult iar de câte ori apare un episod nou. Și găsesc mereu ceva care mă ia pe nepregătite, fie dintr-o intenție a actorilor, fie din sound sau din text. Iar mixul de probleme grave cu umorul absurd și postironic de multe ori mă surprinde plăcut de fiecare dată. 

Ce facem cu poluarea, depresia, corupția? Le constatăm, ne plângem de milă, mergem mai departe sau e loc și de altceva?
George: Cred că principalul nostru rol, ca artiști, e să le constatăm și să vorbim cât mai mult și cât mai nuanțat despre ele. Lumea în care trăim e de multe ori înșelătoare și poți foarte liniștit să uiți că există încălzire globală și depresie și corupție. Ce ne dorim noi, prin serialul Orbis, dar și prin restul lucrurilor pe care le facem în domeniu (Festivalul Ecosistem, spectacolele la care lucrăm) e să deschidem o discuție amplă despre toate astea și să oferim niște indicii despre cine credem că e responsabil pentru ele. 

Sincer și dacă sunt 10 oameni mai preocupați puțin de problemele societății și de sursa lor, tot e un câștig pentru un produs artistic.

Alina: Le constatăm, ne plângem de milă, dar nu mergem mai departe. Fiindcă mai departe e un hău. Dar ca să nu pici în hău, întâi e necesar să realizezi că există hăul, să dezbați cauzele care au dus la apariția lui și, de aici, să vezi ce se poate face. 

Noi încercăm să îndemnăm lumea să construiască poduri peste acest hău. Un pod nu îl poți construi singur. E nevoie de multe mâini de lucru, e nevoie de o întreagă comunitate să construiești acest pod. Și mai e nevoie și ca autoritățile și sistemul să prioritizeze construcția podului.

E greu să ai speranță în aceste vremuri tulburi, dar cred că o distopie atât de personală ca Orbis, în mod paradoxal, ajută să îți găsești niște puncte de sprijin.

Poți urmări proiectul Orbis și pe Instagram, Facebook sau pe platforme de podcasting, ca Spotify.