De la facebookistul mediu la cititoarea de prompter, de la ziaristul specializat pe politică internă la politicieni, de la Cristoiu la Pleșu, toată lumea pare să se fi pronunțat pe tema masacrului de la Charlie Hebdo. Nu-mi amintesc ca în România să se fi scris atât despre vreun eveniment din actualitatea internațională, nici măcar despre 11 septembrie.

Comentarii, analize, luări de poziții, Islamism, Creștinism, libertatea de exprimare, cenzura și auto-cenzura presei, eu sunt Charlie, eu nu sunt Charlie etc., etc., etc. Au vorbit politicienii, au vorbit serviciile, s-a ieșit în stradă, pe scurt, parcă ne-am trezit în plin Ice Bucket Challenge – în care provocarea nu era să îți torni gheață în cap, ci să spui ceva de Charlie – sau la o nuntă la care trebuie neapărat să te bagi în dansul pinguinului.

Ceva mă irită în toată povestea asta. Da, înțeleg, tragedie, empatie, solidarité, fraternité; n-am nimic nici împotriva faptului că s-a scris și s-a vorbit atât – toate astea țin de libertatea de exprimare, care cred că ar trebui să fie non-negociabilă și de dragul căreia sunt dispus să trec cu vederea chiar și prostiile pe care le-au mai scris sau spus unii și alții. Ceea ce mă irită, însă, e că majoritatea s-au trezit să reacționeze abia acum.

Cel puțin 132 de copii – o sută treizeci și doi de copii! – au fost masacrați pe 15 decembrie, într-un atac al talibanilor, cel mai sângeros din cele peste o mie care au vizat școli din Pakistan. James Foley, jurnalist, 41 de ani, Steven Sotloff, jurnalist, 29 de ani, David Haines, lucrător umanitar, 44 de ani, Alan Hessing, lucrător umanitar, 47 de ani, Peter Kassig, lucrător umanitar, 26 de ani – toți răpiți în Siria, unde se duseseră, în ciuda riscurilor enorme, pentru a scrie despre drama de acolo sau pentru a încerca să îi ajute pe civili – au fost decapitați de jihadiștii Statului Islamic, care au și publicat pe internet execuțiile primilor patru. N-am citit vreun comentariu privind amenințarea dreptului la educație, niciun editorial intitulat I am James Foley, cum n-am văzut niciun status pe facebook We are all Yazidis, în august, când Statul Islamic amenința să masacreze zeci de mii de membri ai acestei minorități, refugiați pe muntele Sinjar. Iar astea sunt doar câteva exemple – aproape că nu trece o zi fără ca agențiile de știri să transmită că, undeva, a avut loc un atentat terorist; nu mai vorbesc de războaie și crizele umanitare provocate de acestea, de valurile de imigranți, de foamete, de imagini cu părinți desfigurați care poartă, în brațe, trupurile inerte ale copiilor uciși de o bombă.

Nu mă înțelege greșit, nu zic că nu se scrie deloc în România despre toate nenorocirile astea; se scrie, dar sporadic și, în general, de către o mână de jurnaliști și analiști care chiar urmăresc subiectele respective. Puzderia de opinii de zilele astea ar putea, însă, să îți dea impresia că acum s-a auzit prima oară de terorism sau de jurnaliști uciși, de unde și șocul atât de mare.

Valul de „Je suis Charlie" mi se pare, cumva, o parodie online a celebrei scene din filmul lui Kubric – când romanii promit că îi vor cruța pe sclavi de crucificare dacă îl arată pe Spartacus, toți se ridică și afirmă „I am Spartacus". Scena este frumoasă, sclavii au luptat, alături de Spartacus, pentru libertate și preferă să moară cu el în loc să îl trădeze.

Atacul de la Charlie Hebdo este văzut ca un atac împotriva libertății de exprimare și al modului nostru de viață, așa că Charlie devine Spartacus, iar noi, restul, cu pozele de profil schimbate în „Je suis Charlie", suntem cei care îl urmăm, până la capăt, în lupta pentru libertate. E lăudabilă solidaritatea asta cu victimele și redescoperirea importanței unor drepturi și libertăți fundamentale. Cred, însă, că e un pic exagerat să vezi atacul de la Charlie Hebdo ca un demers conștient al teroriștilor împotriva libertății de exprimare și a presei; mai degrabă au vrut să răspândească teroare, să transmită un mesaj și să ucidă persoane pe care le considerau vinovate de blasfemie, ceea ce, bineînțeles, nu diminuează cu nimic grozăvia actelor pe care le-au comis.

Am citit zilele astea și că redacția de la Charlie Hebdo și-a căutat-o publicând caricaturi care îi ofensează pe musulmani; de aici a fost doar un pas până la îndemnuri la autocenzură și chiar la limitarea libertății de expresie. Dan Alexe analizează câteva caricaturi pe blogul său și explică de ce reprezintă comentarii satirice, nu simple desene care-și propun să șocheze și să ofenseze. O dezbatere cu privire la comunicarea între culturi și respectul față de valorile celorlalți e întotdeauna utilă și benefică, însă nu prea mi se pare că e cazul aici.

Cei de la Charlie Hebdo au publicat, într-adevăr, caricaturi provocatoare, ceea ce i-a transformat într-o țintă tentantă pentru jihadiști, însă acest lucru nu înseamnă că, dacă Charlie Hebdo nu ar fi existat, teroriștii de la Paris ar fi stat liniștiți. Occidentul este deja de mulți ani ținta jihadiștilor, care își vor găsi mereu explicații pentru a lansa atacuri – prezența unor militari occidentali pe teritoriul unor state musulmane, sprijinul acordat unor guverne din țări musulmane care nu sunt pe placul jihadiștilor, recunoașterea Israelului și așa mai departe.

Da, este adevărat că spiritele sunt inflamate de publicarea unor caricaturi sau de știrea că, undeva, un tembel se apucă să ardă Coranul, dar gândește-te că, până să poată fi invocate ca pretexte aceste „ofense" aduse Islamului, jihadiștii au ucis occidentali pe unde au putut, atât în Orient și în Africa, cât și la New York, Madrid, Londra sau, mai recent, la Bruxelles. Așa cum am explicat aici, deși masacrul de la Charlie Hebdo se înscrie și în șirul unui val de atacuri care i-a vizat pe cei care ar fi „ofensat" Islamul, este vorba, în primul rând, de un atentat terorist care are legătură cu jihadul purtat de grupări ca Al Qaida și Statul Islamic, iar Charlie Hebdo era o țintă vizibilă și cu o încărcătură simbolică mare.

A spune că victimele și-au făcut-o cu mâna lor pentru că au desenat ceva pentru o revistă din Franța – nu de prin vreo zonă controlată de talibani sau de Statul Islamic – este ca și cum ai zice că morții de la 11 septembrie și-au căutat-o pentru că munceau în turnurile gemene sau ai încerca să îi convingi să meargă cu bicicleta pe toți ăia care iau metroul sau autobuzul, pentru că rețeaua de transport în comun este vizată de grupările teroriste.

În timp ce editorialele și analizele continuau să curgă despre tragedia de la Paris, într-un oraș din Nigeria o fetiță de zece ani, cu mintea spălată de gruparea jihadistă Boko Haram, s-a aruncat în aer în mijlocul unei mulțimi. Atentatul a avut loc la doar câteva zile după ce Boko Haram masacrase câteva mii de civili. Două tragedii menționate, cel mult, pe la rubricile de știri externe, cu care nu și-a mai bătut nimeni capul. Provocarea s-a încheiat. Găleata cu gheață e goală. Ne ștergem pe mâini și mergem acasă.

Mai citește despre atacul de la Charlie Hebdo:
Muhammad l-ar ierta pe Charlie? Explică-i asta unui jihadist Teroriștii de la Paris nu au declanșat un nou război Atacul armat din Paris – partea 3