Fotografii cu toaletele din cluburile bucureștene care spun povestea tinereții tale

Voiam să fac o serie foto despre mesajele din budele cluburilor bucureștene și am sfârșit prin a reflecta, foarte serios, asupra felului în care s-a schimbat ideea de going out în orașul ăsta, în ultimii zece ani.

Unde dai și unde crapă, vorba aia. M-a inspirat, ce-i drept, și un drum recent în Berlin, unde aproape singurele bude fără povești pe pereți sunt cele renovate în ultima săptămână ori aflate în vreo clădire administrativă. Dar adevărul este că veceurile barurilor și cluburilor unui oraș spun povestea oamenilor care ies mai bine decât orice altceva – băuturile se mai schimbă, decorurile la fel, ce e cool azi o să fie fumat mâine, dar întotdeauna, de pe la două-trei beri încolo, o să trebuiască să te lași la mila unui closet sau pisoar. Natura umană rămâne aceeași – dar felul în care oamenii decid să decoreze toaletele spune multe despre contextul social, economic și, mai nou, politic al unui oraș. Mai ales unul cu o viață de noapte atât de activă ca a Bucureștiului.

În scopul realizării acestui material, am trecut, în decursul a trei seri, cândva după nouă-zece seara, prin Control, Londophone, Eden, Macaz, Beat Bar Umanist, Green Hours, Manasia, Șurubelnița, Carre, Blu'zz (închis definitiv și irevocabil cu un lacăt uriaș pe ușă*), Fire, Club A, Niște domni și fii și Argentin, plus Underworld și Guesthouse, care însă erau ambele închise în momentul în care am ajuns acolo, deși au pagini de Facebook încă active – deci probabil n-am ajuns la momentul potrivit, așa că nu se pun la socoteală.

*aparent și-au schimbat locația

Prima chestie de care mi-am amintit, cu dezamăgire, a fost că unele din bombele mele preferate din studenție s-au închis. Că s-a întâmplat după tragedia din Colectiv sau că or fi decedat înainte, de bătrânețe, încet și fără zvâcnire, asta nu contează. Pe lângă oldies, but goldies, precum Expirat (ok, s-a mutat, dar nu mai e același lucru) și Revenge (închis după Colectiv) sau bombele istorice precum demult-defunctul Big Mamou (ah, ce vremuri), o mare parte din peisajul de going out din prezent e cu totul altul decât cel de acum, să spunem, cinci ani.

Din lista mea, Bluzz-ul ar fi exemplul cel mai reprezentativ, sau „la Cornel", cum îi spuneam noi acum ceva ani, când băgam acolo vin fiert la trei lei cana, până ne dădeam gaură în stomac. Nu mai știu exact cum arătau budele din Bluzz – dar știu sigur că erau nasoale.

Acum, însă, nu mai sunt deloc. Cel puțin nu în casa de pe Olari.

Dar, mă rog, asta era cumva firesc să se întâmple. Deci am mers mai departe, din bar în bar, în căutarea unor toalete care să mă inspire. Însă a doua chestie pe care am remarcat-o, tot cu dezamăgire, a fost că majoritatea cluburilor și barurilor care aveau, pe vremuri cel puțin, toalete mâzgălite creativ, le-au renovat recent, le-au pus uși care chiar se închid și closete la care chiar se trage apa, și au distrus, fără regrete, munca a generații întregi de artiști alcoolizați. În locuri unde înainte nu te duceai până nu-ți exploda vezica (Niște domni și fii, spre exemplu, sau în Argentin), acum te întâmpină niște frumoase uși de termopan. Bine pentru sănătate. Rău pentru spiritul bombei autentice.

E drept că schimbarea era de așteptat – România încearcă să se civilizeze (sau, mă rog, orașele astea mai mari), până la urmă e suficient să te gândești la benzinăriile anilor 90 ca să fii recunoscător pentru bruma asta de progres care s-a întâmplat și pe meleagurile noastre.

Dar subsolurile afumate, cu bude cu numere de telefon, filosofii de pahar și penisuri scrijelite artistic sau desenate cu markerul, în care cântă o trupă de care n-au auzit decât prietenii lor, au fost o parte importantă a maturizării unei generații întregi. Mă bucur că nu se mai fumează înăuntru și că paharele sunt, în general, curate, dar atmosfera antiseptică din cârciumile acum aranjate idilic, cu beculețe și toalete cu odorizant e tare departe de decadența de subsol în care am crescut.

Exemplul cel mai reprezentativ e cel al bătrânului Jack, peste ale cărui ciolane îngropate se înalță acum, civilizat, genul ăla de loc unde l-ai duce pe prietenul tău francez venit în vizită în București, J'ai Bistrot.

E frumos că e frumos și curat. Dar asta nu mă împiedică să mă gândesc cu nostalgie de vremea scrumierelor cu turnulețe de mucuri de țigări și a potăii vagabonde care dormea în mijlocul barului, cu AC/DC pictat cu spray-ul pe spate.

În final, însă, vânătoarea mea de toalete cu inscripții m-a adus și în câteva locuri unde am găsit ce căutam, mai exact la Eden (unde toaletele sunt un paradis pentru oricine vine înarmat cu un marker și are de ceva de transmis lumii), la Macaz (plin de mesaje politice), la Beat Bar Umanist (evident, chestii literare), la Londophone (doar chestii random, pentru că barul ăla n-a fost niciodată mai bine caracterizat de alt cuvânt), la Control (desigur) și la Club A (unde aproape că poți călători în timp fără DeLorean).

În timp ce fotografiam, am avut revelația că nici măcar budele astea nu au mesaje autentice pe uși, că, într-un fel, sunt puse acolo ca un soi de fiță intelectuală, cu aceeași ironie cu care Nordstrom vinde blugi care par pătați de noroi, la patru sute de dolari perechea. Cumva, mesajele alea nu mi-au părut opera unor genii neînțelese alcoolizate, ci a unora care vor să împrumute din aerul de bombă autentică, deși – cum este de exemplu cazul Edenului – beau apă plată la zece lei sticla de jumate sau cocktailuri colorate care aproape că l-ar fi ofensat pe vechiul barman de subsol înghesuit („an appletini, easy on the tini"), în niște hamace cool cu beculețe deasupra. Un soi de coolness de dicționar.

Sau poate sunt eu de vină și era cazul să dau mai degrabă o tură prin cârciumile din Militari, dacă tot voiam autenticitate.

Singura excepție notabilă de la toate cele de mai sus a fost Club A. Locul ăla cred că n-o să moară niciodată, la fel cum cred că n-o să fie niciodată renovat. Toaletele din Club A sunt ultimele reminiscențe ale bodegii tradiționale bucureștene, puturoase, jegoase și pline de rugină exact ca-n amintirile mele din studenție, cu aceeași muzică pe care o punea Lenți în fiecare miercuri și cu cele mai autentice inscripții de budă peste care am dat.

Serios, nu există alt loc în Bucureștiul ăsta unde mai poți să vezi „MORI, ILIESCU" scris pe pereții unui veceu și să știi că cine a scris asta nu era fan ironic amuritiliescu.ro fără să fi avut drept de vot când a fost Iliescu ales ultima dată, în 2000, că pentru omul ăla Iliescu era chiar o problemă reală, nu doar o memă pe Facebook.

Personal, mă tratez săptămânal în cartier la o cârciumă amenajată într-o baracă de pe marginea trotuarului, în frumosul cartier Drumul Taberei. Aici, one man show și proprietar e Nea Vali, un moș mustăcios care comentează că are prea mulți clienți, în timp ce își numără fiecare bănuț care îi recompensează excelentele abilități de grătaragiu.

N-are graffiti și stickere pe pereții de la veceu, dar măcar spiritul de bombă e autentic.

vvvv