Cum e să creşti într-o groapă de gunoi

Yula are zece ani şi trăieşte în cea mai mare groapă de gunoi din Europa, Svalka, la doar 20 de kilometri de Kremlin, în Rusia lui Putin. Casa ei e construită din grămezi de gunoi. Acolo, ea şi mama ei, Tanya, sunt forţate să lucreze pentru un centru de reciclare ilegal. Plata lor se reduce la nişte cantităţi de alcool diluat (un fel de alcool medicinal). Locuitorii din zonă beau şi fac baie în zăpadă topită. Mănâncă resturi de mâncare stricată şi dorm pe gunoi în nişte colibe improvizate. Singura lor legătură cu restul lumii este prin intermediul gunoiului altora şi al imaginii Moscovei care se poate vedea la orizont.

Paisprezece ani din viaţa Yulei sunt documentaţi în filmul Something Better to Come, în regia Hannei Polak, nominalizată la Oscar. Filmul, pe care un critic de film l-a numit „Boyhood from a trashcan" urmăreşte povestea Yulei de la vârsta de zece ani, până la 24, prin problemele de familie, alcoolismul extrem şi o sarcină timpurie. Polak se foloseşte de cinema verité și creeză o legătură intimă între subiect şi public. Nu numai că vedem viaţa în groapa de gunoi, dar o şi simţim, o atingem, o trăim, în măsura în care aşa ceva este posibil de cealaltă parte a ecranului. Cu foarte multă subtilitate şi răbdare, Polak dezvăluie oroarea şi sărăcia cu care se confruntă Yula şi ceilalţi din jurul său în fiecare zi. Dar cel mai important, Polak ne învaţă că jalea şi disperarea pot crea una dintre cele mai pure forme de prietenie şi unitate.

Am vorbit cu Polak despre hotărârea ei de-a urmări povestea Yulei şi despre schimbările incredibile pe care le-a surprins în ce 14 ani pe care i-a petrecut alături de ea.

VICE: Probabil că ai dat peste sute de oameni fără adăpost în timp ce filmai documentarul ăsta. Ce te-a făcut să o alegi pe Yula?
Hannah Polak: Era deosebită din mai multe puncte de vedere. Puteai să-ţi dai seama din prima că o iubea camera de filmat, că e frumoasă, că are ceva interesant la faţa ei, la ochii ei, ceva puternic, ceva încăpăţânat. Mi-a plăcut de ea instant. După mine, Yula şi mama ei, Tanya, sunt extraordinare pentru că se susţin una pe alta şi sunt apropiate între ele, lucru pe care nu îl vezi la multe familii aflate în aceeaşi situaţie dificilă. De cele mai multe ori, părinţii beau, copiii sunt de capul lor şi, de obicei, fug de acasă pentru a scăpa de abuzuri.

Cum a fost copilăria Yulei?
În cazul Yulei, ea chiar a avut o relaţie strânsă cu ambii părinţi. Îşi iubea tatăl cu adevărat, chiar dacă tatăl ei era foarte abuziv. Când era mică, o trimitea pe Yula să-i cumpere votcă, fără să îi dea bani. Iar ea trebuia să se ducă prin zona unde stăteau şi să adune gunoi şi să-l vândă ca să facă rost de bani. Trebuia să cumpere votcă, altfel nu se putea întoarce acasă. E ceva la nivel emoţional aici: ambii sunt în stare să fie buni unii cu alţii, în ciuda tuturor greutăţilor.

Şi Yula şi Tanya m-au acceptat foarte repede şi au fost foarte deschise faţă de mine. Voiam să ascult şi să fiu prezentă acolo, dar Yula a fost o protagonistă foarte dificilă, pentru că nu prea vorbea. Când filmam, uneori oamenii îmi spuneau „Nu e aşa interesantă. De ce nu alegi pe altcineva?" Dar, cumva, mi-am dat seama că soarta Yulei avea să fie cu adevărat ieşită din comun.

Cum s-a schimbat relaţia ta cu Yula pe parcursul celor 14 ani? Au existat momente de răscruce în relaţia voastră?
Şi-a dat deama foarte repede că poate să aibă încredere în mine, că se putea baza pe mine dacă avea nevoie de ceva sau voia să afle ceva. Am fost cu ea şi am încercat să o ajut. De fapt, aşa am fost în stare să filmez partea când era în spital. La început, nu aveam permisiunea să filmez, dar personalul spitalului a realizat că Yula era atât de instabilă emoţional încât îi prindea bine să mă aibă în preajmă, pentru că aşa putea să se simtă în siguranţă. Mi-au spus „OK, poţi să filmezi, dar stai cu ea pentru că nu ştim dacă o să fugă de aici." Aşa am putut să surprind acel moment.

Yula avea 15 ani când a rămasc însărcinată. Nu avea un adăpost unde să stea, aşa că am luat-o din groapa de gunoi şi am dus-o să nască. În momentul ăla mi s-a deschis complet. Era complet terifiată şi căuta un sprijin în mine şi în clipa aia am simţit că înţeleg foarte multe lucruri despre viaţa pe care au dus-o ea şi familia ei. Fata asta… nu e doar un film, e o viaţă.

Aproape tot filmul are loc într-una dintre cele mai mari gropi de gunoi din Europa, Svalka, care dă impresia unei distopii nelegiuite. Cine conduce Svalka şi care sunt politicile locale?
Svalka a fost deschisă în 1964 şi este considerată o zonă militară datorită materialelor periculoase aruncate acolo. Circulă zvonuri cum că, sub pământ, ar fi îngropate reziduuri nucleare din deceniile trecute. Este un munte uriaş de gunoi, înalt de 14 etaje, care se întinde pe trei kilometri în lungime şi pe un kilometru în lăţime şi e înconjurat de un gard. Există un personal autorizat care se ocupă de groapa de gunoi. Unii dintre membri săi au deschis nişte mici afaceri lângă groapă, care operează în afara legii. Oamenii săraci vin de peste tot ca să lucreze la centrele astea de reciclare ilegale, unde colectează materiale reciclabile pentru care sunt plătiţi în sume mici de bani sau în votcă, care nu e tocmai votcă, ci un fel de tărie dubioasă. Foarte mulţi oameni se intoxică şi mor de la alcoolul ăsta. Cei de la conducere îl cumpără cu 30 de cenţi litrul şi îl vând pe un dolar. E un scenariu mafiot, în care oamenii de la un centru de reciclare se duc şi îi bat pe cei care se duc să lucreze la alt centru de reciclare rival, iar oamenii care se află pe cea mai joasă treaptă a ierarhie ăsteia au de suferit cel mai mult. Pot oricând să fie ameninţaţi. Pot oricând să fie omorâţi. Nimănui nu îi pasă de viaţa şi de existenţa lor. Poţi să-ţi dai uşor seama că e vorba de o afacere foarte bănoasă aici şi de faptul că în locul ăla funcţionează o piaţă neagră.

Îmi dă impresia unui stat în stat, care are un sistem economic propriu şi izolat.
Cred că ăsta a fost cel mai şocant lucru pentru mine, să găsesc o ţară într-o ţară. Legile statului nu se aplică acolo, pentru că între groapa de gunoi şi restul ţării existe un gard, care separă cele două lumi. Poliţia, în loc să-i protejeze de oamenii din interior, protejează locul de oamenii de exterior, cum ar fi jurnaliştii. Locuitorii din Svalka nu au niciun drept să cheme poliţia, dacă se întâmplă ceva. Conducerea gropii de gunoi a creat o situaţie în care, deşi au loc tot felul de lucruri ilegale, nu există nicio anchetă.

A fost un caz, odată: o femeie aproape că a fost violată, dar a sfârşit înjunghiată cu un cuţit de mai multe ori. I s-a întâmplat la ceva timp după ce am cunoscut-o. Am observat că nu mai avea un ochi şi am întrebat-o „Marina, ce ai păţit?" Iar ea mi-a spus: „M-a tăiat unul cu cuţitul, când a încercat să mă violeze." Mi-a spus că la început mai putea să vadă puţin cu ochiul ăla, dar că apoi nu a mai putut să vadă deloc cu el. Am întrebat-o: „De ce nu te-ai dus la spital? De ce nu m-ai sunat?" Iar ea mi-a spus: „Crezi că puteam să mă duc la spital? Îţi dai seama că dacă mă vedeau în halul ăla acolo, ar fi pornit o ancheta şi nu m-aş mai fi putut întoarce aici?" Nu îmi venea să cred. Femeia asta nu avea drepturi.

Ai văzut vreodată să se întâmple asta, să pornească poliţia o anchetă după ce le-a cerut cineva ajutorul sau a ajuns în stare gravă la spital?
Da, am văzut asta de multe ori. Poliţia vine din afară, dă foc la case, bate oameni şi îi bagă la închisoare pentru că n-au acte.

Critica socială din film este foarte subtilă. Putem auzi ce se întâmplă în Rusia şi în restul lumii numai prin intermediul radiourilor stricate şi televizoarelor la care se uită lumea din Svalka. De ce ai ales să mediezi critica socială în maniera asta?
În primul rând, nu voiam să creez un clişeu vizavi de Rusia. Iubesc ţara asta şi nu vreau să fiu printre cei care critică totul orbeşte şi transformă orice chestiune într-una legată de politică. Nu sunt cineva din exterior care încearcă să găsească un subiect banal şi să discute despre ţară. Eu vreau să spun poveştile oamenilor. Sunt convins că foarte mulţi ruşi habar nu au de ce se întâmplă, pentru că nimeni nu vorbeşte despre oamenii ăştia.

Lucrul ăsta se petrece, oricum, peste tot, nu numai în Rusia, ci oriunde există oameni fără adăpost. Am inclus părţile cu radioul ca să creez sentimentul trecerii timpului. Putin a venit la putere în 2000 şi m-am folosit de cariera lui ca să da un context istoric poveştii mele.

Cum crezi că îi ajută filmul ăsta pe oamenii care trăiesc în Svalka?
Sper ca filmul meu să pornească un dialog. Sper ca publicul să fie inspirat de Yula. Eu nu îl văd ca pe un film despre o groapă de gunoi, ci ca pe o poveste plină de inspiraţie, despre cum suntem capabili cu toţii să ne schimbăm vieţile şi să ne luam soarta în propriile mâini. Mai sper şi ca filmul ăsta să-i facă pe oameni să fie mai buni unii cu alţii, să arate mai multă iubire şi apreciere celorlalţi din jur.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook

Citeşte mai multe despre Rusia:
Fotografii sumbre din Rusia anilor '90, care au fentat cenzura ca să-ți arate urâtul lumii
Am întrebat un expert militar cum ar putea fi Rusia invadată și cucerită
Am întrebat un expert ce s-ar întâmpla dacă Rusia ar tăia internetul
În Rusia, eşti arestat dacă ai tofu în bagaj