Baricade, escrocherii şi zvonuri

Escrocheriile şi sărăcia  au avut întotdeauna o influenţă puternică în latura românească a familiei mele. Când eram copil şi mă duceam cu mama şi cu bunica mea în vizită în statul proaspăt-eliberat din estul Europei, am învăţat de la fiecare membru al arborelui meu genealogic că trebuie să-i păcăleşti pe alţii, altfel ei abia aşteaptă să profite cu lăcomie de slăbiciunea ta sau să te înşele.

Mi-au dat mai multe exemple decât se găseau săraci în România comunistă. Unul dintre ele este povestea unuia care şi-a pierdut casa într-un joc piramidal şi peste noapte a trecut de la planurile c-o să-şi cumpere tot felul de chestii, la o viaţă de alcoolism.

Mi s-a povestit şi de o cunoştinţă, un tip care fost trimis în Germania cu ultimii bani ai părinţilor că să facă bani şi să refacă onoarea familiei, dar el a tras o beţie de cinci zile cu un săpător de puţuri care apoi a devenit un mare ştab în Timişoara.

O rudă îmi spunea că înainte de Revoluţie muncea câmpul şi bea tărie toată ziua. Partidul le oferea tuturor venituri egale şi ei munceau pentru binele general. Tot rubedeniile ne-au spus şi să aducem întotdeauna un kilogram de cafea şi ceva valută ca să avem ce da la grăniceri.

În retrospectivă, toate cunoştinţele astea despre care mi se vorbea mi s-au părut ca un colaj sălbatic de personaje dintr-un film regizat de Wes Anderson, doar că toţi arătau ca Bill Murray, dar aveau personalitatea de fumător şi beţiv pe ţuică a lui Mikey Rourke (înainte de reabilitare).

Poate că sună oribil, dar nu era chiar aşa pentru toţi. Cel puţin, nu pentru familia mea. Totuşi, chiar dacă sunt doar opt sute de kilometri din Austria până în Timişoara, acolo funcţionau alte legi ale naturii. Umbra Cortinei de Fier obliga unele mame să-şi vândă copiii în Piaţa Maria, în timp ce altele le furau poşetele.

Escrocheriile erau ca nişte fire cusute-n teoria universală românescă fără de care s-ar fi dezintegrat totul, iar prin ele puteai să înţelegi cum funcţionează lumea. România a fost sub suspiciune şi-n 2008 când Uniunea Europeană le-a cerut să spună în ce scop au folosit fondurile primite pentru lupta împotriva corupţiei, care au dispărut în mlaştina birocraţiei locale (şi care au fost reajustate după aceea).

De-asta poate nu-i atât de surprinzător că nu am verificat poveştile rudelor legate de o altă cunoştinţă de-a lor, despre care mi s-a spus c-ar fi fost regele escrocilor, pentru c-a „simulat” c-a participat la Revoluţia din '89 doar ca să primească privilegii de la stat (bani şi un teren într-o suburbie de fiţe). În tot tumultulul de-acolo, se urcase pur şi simplu beat pe un tanc, unde s-a lăsat fotografiat. Poza s-a răspândit prin presă şi el a primit mai multă avere decât a văzut vreodată vreun român. Dar mi s-a schimbat părerea după ce l-am contactat să vorbim.

Mi-a trimis un fragment video dintr-o emisiune de ştiri în care apărea. Apoi mi-a trimis o cronologie a evenimentelor scrisă de el. Deci asta este Revoluţia românilor din punctul lui de vedere. Cine sunt adevăraţii escroci trebuie să descidă fiecare. Îl văd deja pe Bill Murray cum plânge.

„Dimineaţa, pe 16 decembrie 1989, erau mulţi oameni adunaţi în Piaţa Maria. Eu le spuneam tuturor cunoscuţilor chiar şi necunoscuţilor cu care vorbeam, că acolo se pare că vor fi lucruri interesante. Am observat maşini care aparţineau forţelor de ordine şi câţiva ofiţeri în civil. Erau vreo patru sute de persoane. Şi numărul tot creştea. A fost oprit un tramvai, s-a blocat circulaţia şi de atunci mulţimea nu a mai putut fi oprită.

Puţinii miliţieni prezenţi au fost alungaţi şi fugăriţi, iar în locul lor au apărut scutieri înarmaţi cu bastoane. Printre ei erau câţiva ofiţeri îmbrăcaţi în civil care le dădeau ordin şi arătau cu degetul spre unul sau altul din mulţime să-i aresteze. Atunci l-am văzut pe unul dintre ofiţerii sub acoperire lângă mine. M-a prins de braţ. Cineva a vrut să mă apuce şi de braţul celălalt, dar l-am lovit puternic. Atunci am primit o lovitură cu un băţ rupt dintr-un pom, care mi-a spart capul.

Aşa au trecut şi următoarele două zile, dar oamenii erau hotărâţi să meargă până la capăt. Prin faţa catedralei au trecut rapid câteva blindate urmate de huiduielile noastre, când dintr-o maşină albă s-a deschis din nou focul asupra noastră. Nu departe de mine un tânăr a căzut împuşcat în abdomen şi a fost tras de ceilalţi lângă un copac. Printr-un mare noroc am ajuns la pod, unde m-am culcat după balustradă, ca să mă protejez. De peste tot se auzeau strigăte şi împuşcături. În seara aia au murit şi au fost rănite foarte multe persoane. Am pornit spre casa tatalui meu, pentru că nu voiam să merg acasă după altercaţiile cu scutierii din Piaţa Maria. Nu eram sigur dacă nu fusesem identificat şi mă gândeam să nu fiu cumva aşteptat acasă şi arestat.

Avusesem deja două tentative de trecere a frontierei şi odată am fost prins, bătut cu bestialitate şi adus la miliţia din Timişoara. Am ocolit aceste patrule şi am ajuns în jurul orei 21 la tatăl meu. Dimineaţa, când am ieşit afară, în faţa casei de lângă noi oprise o dubă. În poarta casei se afla un tânar de vreo 18 ani împușcat în cap. Când au deschis uşa dubei, am văzut că era plină de cadavre. iar Pe tânărul ăsta l-au luat ca pe un sac de cartofi şi l-au aruncat peste celelalte. Degeaba am protestat eu şi încă câţiva vecini faţă de modul în care l-au luat. Un miliţian cu un automat atârnat de umăr ne-a ameninţat că puteam ajunge și noi în dubă dacă nu ne ţineam gura. Nu ştiu câţi oameni care fuseseră ucişi erau în dubă, dar precis au fost peste zece. La catedrală s-a tras iar şi au murit pe treptele ei tineri care nu făceau altceva decât să aprindă o lumânare pentru cei împuşcaţi cu o zi înainte. Se auzea de cazuri în care cei care doreau să afle ce s-a întâmplat cu rudele sau cunoştinţele lor nu au fost lăsaţi în spitale.

Am auzit  la Europa Liberă ştiri şi reportaje despre ce se întâmpla în Timişoara. Asta ne dădea speranţa că nu vom fi abandonaţi de cei din lumea liberă. Ştiam deja că multe fabrici intraseră în grevă generală. Circulau vorbe că Ceauşescu a dat ordin ca Timişoara să fie rasă de pe suprafaţa Pământului. Se formase deja Frontul Democratic Român, primul partid nou înființat şi Timişoara a fost declarată oraş liber. La balconul operei a urcat un ofiţer al armatei care a spus că unitatea lui a trecut de partea noastră. Pe la prânz am organizat la podul Maria o baricadă, pentru că am auzit  de teroriştii loiali ai lui Ceauşescu care ar fi fost cei ce trăseseră în oraş în noaptea precedentă.

A doua zi a venit un reprezentant de la Operă şi ne-a spus sa fim atenţi cum controlăm maşinile,  pentru că noaptea de dinainte o maşină cu numere de Iugoslavia a deschis focul.

Acolo la baricadă am rămas şi în noaptea de Crăciun. Aveam un brad împodobit cu panglici negre în loc de globuri şi bomboane în memoria celor care au murit zilele acelea. Pe 25 am plecat şi eu acasă fericit că am reuşit ceea ce nimeni nu ar fi crezut. Am învins cel mai opresiv sistem dintre toate ţările comuniste din Europa.

Atunci am făcut ceea ce a trebuit, iar azi suntem priviţi ca nişte paria. Şi nici nu e de mirare. Cei care au preluat şi deţin puterea şi astăzi sunt tocmai cei împotriva celor cu care am luptat. A căzut Ceauşescu, dar a rămas sistemul. Eu am primit ca revoluţionar o pensie de la stat din 2005 până în 2010.

De patru ani nu mai primesc nimic şi nu sunt singurul în situaţia asta. Oamenii care au fost arestaţi primesc bani! Nu vreau să spun că nu ar trebui să primească bani deloc, dar ei nu au luptat, doar au fost închişi. De atunci au murit cam trei mii de revoluţionari, iar 18 dintre ei s-au sinucis în ultimii  doi ani.

Anul trecut a murit şi fratele meu, iar familia lui nu a primit niciun ajutor de la stat, cu toate că ar fi trebuit. Nici de locul de casă nu am mai auzit nimic, de fapt 95% dintre revoluţionari nu au auzit nimic. ”

Citește mai multe despre escroci:
Sfaturi de la cel mai elocvent pește din lume
Escrocii nigerieni nu le au cu Photoshopul
Droguri, pedofili și asasini pe Deep Blue