Miturile cretine despre vrăjitoare, pe care le credeau oamenii din Evul Mediu

De la negul de pe nas până la hiper-sexualizarea lor, prezența vrăjitoarelor pe ecran a construit o prismă prin care putem discerne cum s-a modificat imaginea femeii de-a lungul secolelor XX și XXI. Cu Angelina Jolie, Shannen Doherty, Julianne Moore, Charlize Theron, ale căror roluri par scoase din ce în ce mai mult din revistele pentru bărbați, care decorează toaletele burlacilor barbari din întreaga lume. Dar suntem atât de obsedați de puterile lor de seducție că suntem tentați să uităm că o vrăjitoare este în primul și în primul rând o imagine a Evului Mediu pe care doar câțiva o cunosc cu adevărat.

Cu toate că expresia „vânătoare de vrăjitoare", folosită până la saturație încă din anii '50, pare a fi incorectă – femeile nu au fost niciodată singura țintă - Evul Mediu în sine este o poveste fantastică, care cuprinde toate elementele gotice pe care le caută amatorii de fantezie neagră. În miezul acestei nebunii, istoricii trebuie să ne lămurească cu privire la mecanismele unei societăți care a modelat progresiv figura vrăjitoarei.

De la începuturile termenului „vrăjitoare", până la arderile pe rug de la sfârșitul secolului al XV-lea, studiul poveștii acestor femei pline de farmece ne permite să aducem la lumină o parte dintre ideile și imaginile timpului. Asta fiindcă în spatele măturilor, ceaunelor sau poțiunilor lor otrăvitoare apar problemele unei întregi societăți: excluderea femeii, sexualizarea corpului, relația cu supranaturalul. Pentru a înțelege mai bine rolul acestei figuri mistice, am stat de vorbă cu Maxime Perbellini, doctor în istorie medievală la Școala Franceză de Studii Aprofundate în Științe Sociale ale Universității Libere Bruxelles. El a cercetat tema construcției figurii vrăjitoarei la sfârșitul Evului Mediu.

VICE : Existau vrăjitoare înainte ca termenul să apară în limbajul comun?
Maxime Perbellini: Da, antichitatea este plină de femei cu puteri supranaturale. Să ne amintim de Circe, vrăjitoarea din Odiseea lui Homer. Ea le schimbă înfățișarea tovarășilor de drum ai lui Ulise și încearcă să îl vrăjească cu poțiunile ei. Mai este și Medeea lui Ovidiu, care tot cu o poțiune îi reda tinerețea lui Eson, tatăl lui Iason.

Magia feminină este un element major al literaturii antice latine. Latina oferă un vocabular vast cu care vobește despre ea și este mijlocul prin care ne-am format parțial propriile concepții despre aceste femei care flirtează cu supranaturalul.

În ce fel a schimbat portretizarea acestor femei modul în care privim lumea?
De fapt, dacă originea cuvântului „vrăjitoare" este din latină, etimologia lui se referă la cineva care încearcă să dezvăluie viitorul folosindu-se de magie. În franceză sau latină, imaginea vrăjitoarei concurează cu alți termeni din vocabular. Spre exemplu malefic, care semnifică ceva creat că să facă rău cuiva la distanță sau vetula, femeia în vârstă, bătrână degradată de ani.

Generalizarea cuvântului „vrăjitoare" este în primul și în primul rând victoria unui termen asupra altuia. În timpul Evului Mediu, cuvântul a pornit cu doar câteva dintre semnificații, mai mult sau mai puțin peiorative. Astfel imaginea „vrăjitoarei" variază de la ghicitoare, magician, personaj negativ și bătrână făcătoare de farmece.

Deci termenul „vrăjitoare" nu este exclusiv negativ.
Nu, ideologia atașată lui este cea negativă. Dacă termenul a apărut în secolul al XII-lea, demonizarea lui a început abia la începutul secolulul al XIII-lea.

Cum îți explici asta?
Prin evoluția poziției teologice a liberului arbitru, nuanțarea infracțiunilor eretice și acțiunile papei, prin care a oferit Inchiziției mijloacele prin care să combată erezia. Toate acestea au colaborat la stigmatizarea vrăjitoarelor.

De unde vin atributele vrăjitoarelor, obiectele lor, în special mătura?
Pentru a înțelege rolul jucat de mătură în imaginarul Evului Mediu, trebuie să ne întoarcem la condamnarea episcopului Burchard de Worms, în secolul al XI-lea. El denunță credința comună cum că sunt femei care călăresc animale sălbatice noaptea, împreună cu zeița Diana. Goana nocturnă este considerată o fantezie, ceva între vis și realitate.

După secolul al XII-lea, sub influența teologiei și Inchiziției, acuzațiile de vrăjitorie s-au deplasat către o căutare de materializare a lor. Mătura este unul dintre aceste avataruri, fiindcă o dată ce Sabatul și animalele sălbatice dispar din peisaj, mătura rămâne în mod natural ca parte din realitatea tangibilă. Cu o justiție în curs de formare, căutarea de motive și dovezi este omniprezentă.

La ce erau condamnate vrăjitoarele în Evul Mediu?
Depinde. De-a lungul celor opt secole de Ev Mediu, ceea ce ar trebui să avem în vedere este varietatea și ierarhiile diverselor practici. Condamnările puteau merge până la arderile pe rug. Totul depindea de tribunalul care judeca vrăjitoarea. Contrar a ceea ce am putea crede, tribunalele eclesiastice nu pus niciodată în practică ele însele condamnările la moarte. Condamnații lor trebuiau să facă penitență, să postească sau să facă un pelerinaj.

Cu toate acestea, justiția seculară nu ezită să condamne la moarte prin spânzurare, prin ardere sau înecare. Foloseau de asemenea tortura. Putem aminti exemplul parlamentului din Paris, care a condamnat la moarte prin tragere în țeapă zece femei în 1394 și alte cinci femei și zece bărbați la începutul secolului al XV-lea. Apoi, oamenii condamnați la moarte de către curțile de justiție eclesiastice erau predați autorităților seculare pentru a fi executați. Nu puteau împăca altfel aplicarea unei pedepse care era condamnată chiar de către Biblie.

Deci aceste condamnări pentru vrăjitorie nu erau numai pentru femei?
Nu. La sfârșitul Evului Mediu, acuzația de vrăjitorie în documentele justiției nu era limitată doar la femei. Se pare chiar că erau mai mulți bărbați. De aceea este incorect cantitativ să vorbești despre „vânătoarea de vrăjitoare" în Evul Mediu. Accentuarea stigmatizării femeii începe după ultimii ani ai secolului al XV-lea.

Dacă înțeleg corect, vrăjitoarele din Evul Mediu nu erau condamnate numai pentru că erau femei?
Sexul lor nu ea, într-adevăr, partea centrală a acuzării. Figura vrăjitoarei ca și element subversiv a fost construită încă de la începutul secolul al XII-lea. Dacă Malleus Maleficarum, un celebru manual al Inchiziției publicat în 1487, insistă pe lupta împotrivă femeilor, este doar rezultatul unui proces de sedimentare a imaginarului misogin dezvoltat de-a lungul ultimelor două secole.

Aceasta este de fapt și miza tezei mele: să înțeleg mecanismele care făceau acuzațiile de vrăjitorie îndreptate cu precădere asupra femeilor începând din secolul al XVI-lea.

Ce părere ai despre abordarea unor mișcări feministe care văd în figura vrăjitoarei imaginea mistificată a emancipării femeii?
Te referi probabil la Silvia Federici, autoarea studiului de pionierat Caliban și vrăjitoarea. E dificil pentru mine să am o părere despre el deoarece abordările noastre sunt diferite. Federici a vrut să dovedească că represiunea vrăjitoarelor a constituit unul dintre momentele de început ale nașterii capitalismului. Dacă este să o cităm pe ea, acuzațiile de vrăjitorie la adresa femeilor erau menite să satisfacă ambiții materiale și capitaliste, să deposedeze femeile de posesiunile și cunoștințele lor. Spiritualitatea nu conta de fapt.

Ce spui despre dimensiunea sexuală în toate astea? Mă refer la acuzațiile de dapravare și orgii aduse împotriva vrăjitoarelor.
Sexualizarea vrăjitoarelor își are jocul pe o triplă transgresiune. Să te alături Sabatului era asociat cu a face sex cu diavolul, preacurvia cu răul, care este o transgresiune deoarece este asociată și cu un corp frumos. Mai mult de atât, vârsta înaintată a vrăjitoarei accentuează asocierea dificilă dintre degradarea corpului și persistența dorinței carnale. Și nu în ultimul rând, în aspectul orgiastic al Sabatului, dorința carnală subliniază transgresiunea intereselor sociale, într-o societate care privește căsătoria și monogamia ca fiind sacre.

Vrăjitoarea funcționează că o figură cumulativă de elemente negative și transgresive. Dar acestea din urmă nu sunt doar limitate la dimensiunea sexuală. Unele vrăjitoare au fost acuzate de profanare de biserici, de ucidere de copii, de refuz al ritualurilor sacre, de a fi sărutat anusul unui țap etc.

Anusul unui țap?
Da, este o chestiune legată de inele. Trebuie să vezi Sabatul ca pe o lume a inversărilor. Pe de o parte se află ordinea socială obișnuită - trebuie să aduci omagii episcopului sărutându-i inelele, unul dintre nenumăratele simboluri de putere. Printr-o imitație inversată, în lumea demonilor, ajungi să îl venerezi pe diavol preschimbat într-un țap, iar lui nu îi este sărutat annulus-ul (inelul), ci anusul - printr-un joc de cuvinte cu avecanulus, care este un mic inel și un alt cuvânt pentru anus în latină.

Înțeleg mai bine acum. Mulțumesc, Maxime.

Traducere: Alexandra Andrieş

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre evul mediu:
Cum era viața româncelor în Evul Mediu, între bătăi, urzeli și violuri
Care e cel mai nasol mod de a muri, din punct de vedere științific?
Ce spune marșul rușinii lui Cersei Lannister despre cultura noastră