Povestea domnitorului Vasile Lupu care toca bani ca pe Dubai, dar a și scos Moldova din Evul Mediu

Ai auzit de Lupu Coci până acum? Posibil să nu. Sau poate că da, dar sub alt nume: Vasile Lupu, domn al Moldovei timp de 19 ani. A reușit ca un est-european adevărat: prin intrigă și ambiție. E însă cunoscut mai ales pentru conflictul cu Matei Basarab, pe atunci domn al Țării Românești, dar istoria lui Vasile Lupu nu se reduce doar la atât.

Întâi, o stabilire istorică: Imperiul Otoman avea o stăpânire importantă în Balcani, iar sistemul de pașalâcuri și țări vasale era unul destul de integrat și echilibrat. Oamenii, cum au făcut-o întotdeauna, se mutau dintr-o parte în alta, în căutarea banilor și a fericirii, iar țările române aveau o anumită atracție pentru greci, albanezi, bulgari & co. Parțial pentru că aveau un grad de libertate mai mare, parțial pentru oportunitățile de câștig, parțial din curiozitate sau pur și simplu pentru că erau, în majoritatea cazurilor, bine primiți.

Acum e momentul unei discuții despre o familia Coci care s-a stabilit în Țara Românească la începutul secolului al 16-lea. Dimitrie Cantemir spune despre Vasile Lupu că era „albanez”, dar sigur că lucrurile sunt mai complicate.

Constantin, poreclit Coci, era de origine necunoscută, iar soția Ecaterina era din zona Macedoniei sau, posibil, din Epir. Fiul lor Nicolae s-a născut la Arbanasi, care e fie un sat din Bulgaria, sau un sat numit Arbănași din Țara Românească. Da, știu, prea multe necunoscute, dar așa e de multe ori istoria, nu au fost păstrate date cu precizie. Însă, indiferent de unde au venit, Cocii s-au stabilit aici ca negustori.

Nicolae a avut, la rândul lui, opt copii, printre care Lupu – mai târziu numit Vasile Lupu – și Gabriel, care va deveni hatman. Nicolae începe să se remarce, intră sub protecția domnitorului Radu Mihnea și ajunge în cele din urmă în funcția de agă. Copiii sunt educați în stil grecesc, iar după moartea tatălui aleg să se mute în Moldova. 

Lupu Coci – descris la vremea lui drept șarmant, abil și ambițios – se remarcă și strânge o avere frumușică, având și dregătorii bune. În timpul domniei lui Miron Barnovschi-Movilă, el ajunge la funcția de mare vornic și se bucură de încrederea boierilor. 

La vremea respectivă, Moldova era însă în plină criză și funcția de domn era ținută de o suită de bărbați, care mai de care mai nepotriviți. Sub Alexandru Iliaș, boierii se răscoală și cer să aleagă ei un domn, probabil sătui și ei de situația proastă a scaunului domnesc. Și aici aș puncta că acest interes al lor nu vine neapărat dintr-o mândrie națională sau mai știu eu ce. Vine din rațiuni economice în care schimbarea domnitorului ca pe șosete și creșterea fiscalității duce la instabilitatea și sărăcirea țării.

Prin intervențiile boierilor conduși de Lupu Coci, Alexandru Iliaș e mazilit, iar Miron Movilă rechemat pe scaunul domnesc al Moldovei. Dar Lupu, cu banii și influența politică necesară, începe să cheltuiască șpăgi atente la Istanbul și aranjează ca Miron să nu facă prea mulți purici ca domnitor.

Prin negocieri cu Înalta Poartă, Lupu Coci reușește să preia conducerea Moldovei, deși nu era de „os domnesc”. Își schimbă numele în Vasile Lupu – numele „Vasile” era unul cu rezonanță bizantină, purtat de vechii împărați.

Vasile Lupu era un tip priceput la intrigă, dovadă fiind modul prin care a preluat domnia, dar și viitoarele acțiuni contra lui Matei Basarab, alianțele încheiate cu cazacii și altele. În mare măsură, fiscalitatea a crescut în timpul lui Vasile Lupu, dar pe de altă parte era și un personaj stabil și un administrator excelent.

Știi cum se spune despre unii politicieni de astăzi că „au furat, dar au și făcut”? Ei bine, lui Vasile Lupu îi plăcea mult luxul, investea enorm în cultură și în biserică, satisfăcea pe deplin nevoile de la Istanbul, dar, cu toate astea, Moldova a trecut printr-o perioadă prosperă din punct de vedere economic.

În cazul lui, era „mână spartă, dar a și făcut”. Istoria îl prezintă, în general, drept agresor, personaj negativ, opus unui pașnic Matei Basarab, dar Vasile Lupu era la fel de harnic, de exigent și de investit în conducerea țării ca omologul lui din Țara Românească. Toate cele făcute de Matei Basarab au avut echivalent și în Moldova lui Vasile Lupu: ctitorii, tiparnițe, un cod al legii, creștere economică. Iar toate acestea nu pot fi doar rodul domniei lungi, ci vin și dintr-o capacitate bună de administrare a banilor și a influenței. 

Vasile Lupu își dorea însă mai mult decât simpla domnie a Moldovei. Ambițiile lui erau direcționate și către scaunul domnesc vecin, al Țării Românești. În 1639, la patru ani după ce preluase domnia Moldovei, Vasile Lupu deja se dovedise un bun prieten al otomanilor și mai ales posesorul unor buzunare adânci. Mai ales că nu-și suferea vecinul Matei Basarab, după o ceartă pe bani. Cei doi au complotat pentru a-l asasina pe Kurt Celebi, un funcționar otoman cu influență în numirea domnitorilor. 

Când Matei Basarab nu plătește suma convenită, cei doi vecini pornesc un conflict pe termen lung. Așadar, Vasile Lupu îl convinge pe sultan să emită un document prin care fiul său Ioan să fie numit domn al Țării Românești. Dar otomanii nu erau atât de investiți în desfășurarea acestor evenimente și, în afară de titlul de domn al Moldovei și al Țării Românești, nu i-au oferit nimic lui Vasile Lupu.

El trebuie să se descurce singur să ridice o oaste și să cucerească Țara Românească. Armatele lui Vasile Lupu sunt înfrânte definitiv la Ojogeni, iar din tot acest incident am rămas cu un singur lucru durabil: stema unită a țărilor române care va fi refolosită la Unirea din 1859.

Urmează acea perioadă de pace dintre cei doi domnitori, schimbul de mănăstiri și acel calm dinaintea furtunii. O invazie a tătarilor și apoi una a cazacilor conduși de hatmanul Bogdan Hmelnițki îl scutură pe Vasile Lupu și îl aduc înapoi în mijlocul acțiunii. De altfel, în urma conflictului cu cazacii, fiica lui Lupu, Ruxandra, e măritată mai mult sau mai puțin voit cu fiul hatmanului, Timuș Hmelnițki. Această „dragoste cu de-a sila” avea să se transforme într-o alianță cu mare potențial pentru domnitorul Moldovei, care va folosi sprijinul cazacilor pe deplin. Asta pentru că starea de calm și pace nu era decât una temporară.

Numele l-am stabilit: vine de la vechii împărați bizantini, iar stilul domnitorului era clar unul bizantin. Un episcop catolic îl descrie astfel: „de o statură potrivită, cu faţa oacheşă, cu sprâncenele negre, fruntea înaltă, nasul spre acvilin, buzele puţin întredeschise, mustaţa şi barba neagră, cu o expresie severă şi o căutătură încă mai severă a ochilor”.

Opinia publică internațională îl vedea ca pe un continuator al tradiției bizantine, fiind atent implicat în biserică și un protector al ortodocșilor din Balcani, chiar și până în teritoriile Anatoliei și Egiptului. Drept recunoștință, bisericile din aceste locuri i-au conferit titluri onorifice, altădată rezervate împăraților bizantini. Vasile Lupu a fost acela care a plătit datoria Patriarhiei Ecumenice către otomani, direct din vistieria Moldovei. Pentru acest fapt a primit un dar și mai interesant decât acele titluri: moaștele Sfintei Parascheva.

Dincolo de sprijinul acordat bisericilor, inclusiv donații către Athos și Meteora, Vasile Lupu a scos bani și pentru construirea unei biserici spectaculoase la Iași. Închinată celor trei ierarhi anume Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur, edificiul era doar începutul. Decorată superb, ea îmbină mai multe stiluri arhitecturale, ca dovadă că astăzi e recunoscută ca monument de arhitectură de valoare la nivel național și candidată la Patrimoniul Mondial UNESCO. Chiar acolo, la „Trei Ierarhi”, aveau să fie fondate tiparnițele, școala domnească și implementate alte idei mărețe ale lui Vasile Lupu.

Tocmai aici aveau să fie depuse și moaștele Sfintei Parascheva, unde au stat până la inaugurarea Catedralei Metropolitane din Iași, în 1887. La „Trei Ierarhi” sunt și mormintele lui Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza.

În tipografia fondată la „Trei Ierarhi” a fost adusă o presă de la Kiev cu sprijinul mitropolitului Petru Movilă și, bineînțeles, efectul cultural a fost asemeni celui din Țara Românească. Au apărut lucrări tipărite în greacă și română, printre care și primul cod de legi moldovenesc. Aproape în mod identic cu pravila lui Matei Basarab, primul cod de legi al Moldovei este o variantă tradusă a celui bizantin. S-a numit „Carte românească de învățătură”, dar în limbaj popular a rămas cunoscut sub numele de „Pravila lui Vasile Lupu”.

O altă mare realizare a fost înființarea școlii domnești, numită Academia Vasiliană sau pur și simplu „Școala mare domnească”. Era o instituție de învățământ superior, dedicată fiilor de boieri, în care se preda în slavonă, latină și greacă. Nu te va surprinde că sediul acestei academii era tot la „Trei Ierarhi”. Ideea nu era una foarte originală. Exista o academie moviliană în Kiev, de unde au fost și transferați profesori pentru noua instituție. Alături de investițiile masive în biserici, de ctitorii, de tiparnițe și de sprijinul pentru limba română, această contribuție a lui Vasile Lupu a fost una deosebită și precursorul unor instituții culturale prestigioase, care vor urma.

Toate aceste fapte mari nu erau gratuite. Dar pe Vasile Lupu nu puteau să-l doboare nici fiscalitatea (pe care o regla decent), nici intrigile cu otomanii (la care era maestru). Problema a fost mai degrabă o conjunctură nefavorabilă, în care amestecul extern și-a găsit omul intern. La ce mă refer? La amestecul familiei Rakoczi în Polonia, fapt pentru care Moldova trebuia aliniată cu dorințele lor. Așadar, principele transilvan Gheorghe Rakoczi al II-lea complotează cu boierul Gheorghe Ștefan pentru a-l detrona pe Vasile Lupu.

Aici e necesară o mențiune. Unele surse istorice îl dau pe Vasile Lupu cu o singură domnie, altele cu două domnii și numără o întrerupere de o lună din primăvara lui 1653. E vorba de o lovitură aplicată de Gheorghe Rakoczi și Gheorghe Ștefan, care îl silește pe Vasile Lupu să fugă la cazaci și să revină cu întăriri să reia scaunul domnesc, prin bătălia de la Popricani. 

Gheorghe Ștefan fuge în Țara Românească, Vasile Lupu îl urmărește, sperând să-i aplice o corecție și lui Matei Basarab. Iar restul, cum spune o expresie celebră, e istorie. Învins în celebra bătălie de la Finta, Vasile Lupu e nevoit să fugă la cazaci, apoi la Istanbul unde e întemnițat în fortăreața celor Șapte Turnuri. A mai avut o încercare de a prelua tronul în 1661. A eșuat, iar în cele din urmă a murit la Istanbul. Osemintele lui au fost mai târziu repatriate și reînhumate la Iași – da, tot la „Trei Ierarhi”.

Vasile Lupu a fost în multe privințe un om contradictoriu. Rivalitatea sa cu Matei Basarab inspiră un oarecare favoritism, prin care poate agresiunile lui par mai grave decât au fost, în contextul vremii. Deși majoritatea oamenilor tind să o gândească simplu, că Vasile Lupu a fost doar un antagonist în povestea lui Matei Basarab, o pată neagră în istoria României în ceea ce privește pacea dintre țări, lucrurile sunt ceva mai complicate.

Bun administrator și politician, inspirat în ceea ce privește intrigile, mână spartă și pseudo împărat bizantin, balcanic rebotezat și sponsor al religiei ortodoxe și al limbii române, Vasile Lupu e cu siguranță mai mult decât un simplu „rival al cuiva”. Istoria s-a scris însă, iar acum sper c-ai aflat ceva nou ce-ai ratat în școală.

Sper că ai aflat ceva nou. Dacă te pasionează istoria sau doar ai curiozitatea de-a afla mai multe, apelează cu încredere la zecile de episoade pe care le-am adunat în podcastul Istoria României.