Regulile reale ale poliamorului despre care nimeni nu-ți vorbește

Poliamorul a existat, într-o formă sau alta, dintotdeauna, - monogamia și familia nucleară s-a dezvoltat parțial ca răspuns la sistemul capitalist - dar un nou tip modern și mai enervant inundă acum aplicațiile de dating. Dacă intri într-o relație de genul e una, dar dacă te combini cu cineva care deja este într-una, vei avea parte de provocări diferite și mai puține avantaje.

Toate interacțiunile mele cu non-monogamia au fost departe de idealurile utopice pe care mulți susținători spun că o reprezintă, iar poliamoroșii sunt, cu cele mai bune intenții, cumva insuportabili. De exemplu, Neil Gaiman și Amanda Palmer au un mariaj deschis. Dacă asta nu e suficient, uite mai multe motive pentru care o relație cu cineva care are deja un partener s-ar putea să fie o decizie proastă.

Are un farmec aparte, de tipul Lana del Rey, să fii amantul/a cuiva, dar când știi că nu vei fi niciodată pe locul întâi pentru el/ea, poate fi supărător. Terminologia de „partener primar” presupune că tu ești pe locul doi. De ce te-ai mulțumi cu asta?

Nicio operă de artă nu a arătat mai bine durerea acestei situații ca „The Other Woman” a lui Nina Simone. Obișnuiam să o ascult când mă vedeam cu un tip într-o relație deschisă și rezonam foarte bine cu versurile „the other woman has time to manicure her nails, the other woman is perfect where her rival fails” („cealaltă femeie are timp să-și facă manichiura, cealaltă femeie este perfectă acolo unde rivala ei eșuează”) în timp ce stăteam într-o casă închiriată, în haine răpănoase și-mi beam berea.

Faza vine în felul următor: s-ar putea să fii cea/cel mișto, cea/cel care încă îl vede proaspăt și remarcabil și-l face să se simtă așa, s-ar putea să faceți sex mai bun împreună, dar dacă este într-o relație cu altcineva înseamnă că are un angajament emoțional mai mare și împart un trecut împreună. E dificil să concurezi cu asta. Așa cum a încercat să te avertizeze Nina, „the other woman cries herself to sleep, the other woman will never have his love to keep” („cealaltă femeie adoarme plângând, cealaltă femeie nu va avea parte de iubirea lui”).

Dacă te îndrăgostești de această persoană? Dacă decizi că vrei să te muți în alt oraș cu el/ea și să salvați un câine împreună? Ei bine, poți să uiți de oraș și de cățelul vostru drăgălaș, nu se va întâmpla. Probabil că nu-și va părăsi partenerul/a pentru tine. Până la urmă nu ar trebui să vrei să facă asta, dar s-ar putea să descoperi că dorințele tale cele mai profunde nu sunt atât de progresiste ca politicile tale. Apoi ți-o iei.

E o diferență mare între a fi înșelat și partenerul tău să se culce cu altcineva cu consimțământul tău. Durerea vine din lipsa de sinceritate, mai degrabă decât actul fizic în sine. Ăsta este de fapt un argument foarte bun pentru non-monogamie: nu ai niciun motiv să fii ostil/ă în fața cuiva cu care partenerul tău face sex. Dar oricum, este destul de comun să apară ostilitatea.

Gelozia și posesivitatea sunt lucruri urâte. Întrebarea dacă sunt înnăscute, dacă se datorează unui impuls biologic sau reprezintă o construcție socială, este irelevantă: poți fi de acord cu mine că sunt niște trăsături de care mai bine te-ai lipsi. Scopul non-monogamiei este să depășească toate astea, lucru lăudabil, dar nu mereu realist. Nu toată lumea, cu siguranță nu toți dintr-o relație non-monogamă, au puterea să spună: „gelozia e rea, deci nu voi fi gelos/geloasă”.

Dacă începi să te vezi cu cineva care are deja un/o partener/ă, atunci el/ea s-ar putea să ajungă să te urască. Depinde doar de tine să decizi dacă merită să-ți pese de asta.

De partea cealaltă a monedei, s-ar putea să fii tratat/ă cu multă bunătate și generozitate, lucru care este evident enervant. Uite, apreciez invitația la cină sau la diferite târguri sau la orgie, dar ar trebui să mă consideri o amenințare, dragă… Îngâmfarea ta o percep ca pe o insultă.

Dacă mă fut cu partenerul tău, aș prefera să interacționăm cât mai puțin. Într-un articol din New Statesman despre acest subiect, Laurie Penny scrie că poliamorul înseamnă „să-ți organizezi în așa fel calendarul Google încât să te asiguri că nimeni nu se simte neglijat”. Deși sună erotic și foarte distractiv, nu vreau să deschid un tabel de fiecare dată când vreau să mă ud. Te rog să nu-mi trimiți niciodată o invitație în Google Docs.

Am început prima relație deschisă ca pe o ultimă încercare de a salva una care nu funcționa. Partenerul meu a insistat să nu avem nicio regulă, ci doar să ne spunem unul altuia când ne culcam cu altcineva. Puteam să ieșim la întâlniri, să ne vedem cu aceeași persoană în mod repetat, nimic nu era în afara limitelor.

Asta s-a întors împotriva lui. La scurt timp după, am cunoscut pe altcineva care mă trata mult mai drăguț, așa că am pus capăt relației. A fost ok pentru mine: non-monogamia mi-a oferit o scăpare din ceea ce era, văd asta acum, o relație oribilă. Dar pentru noul meu iubit, a fost un coșmar: nu numai că avea de-a face cu trauma mea, dar fostul a încercat să ne saboteze relația.

Am realizat că lecția pe care am învățat-o din experiența de mai sus este că „bărbații abuzivi sunt pur și simplu abuzivi” în loc de „non-monogamia este rea”. Totuși, asta arată că relațiile poliamoroase nu sunt imune în mod magic la violență sau gelozie. Oamenii poliamoroși nu există la un nivel de conștiință superior, deși mulți dintre ei așa cred. Relațiile lor nu există într-un vid utopic și sunt la fel de susceptibili la dinamica subjugării. Am auzit nenumărate povești de la femei despre bărbații care foloseau poliamorul ca pe o formă de constrângere, practic ca pe o modalitate ca să primească ce vor, mai exact, sex.

Dacă te implici cu cineva într-o relație și nu funcționează, finalul poate fi absolut oribil, indiferent cât de iluminați se cred cei implicați în asta.

Îmi pot imagina obiecțiile oamenilor monogami în timp ce citesc asta. Vor spune: „toate problemele astea sunt din cauza lipsei de reguli! Dacă pur și simplu ai pune la punct niște reguli riguroase, atunci nu ar mai exista probleme”. Dar de ce ar trebui ca tu să aderi la aforismele despre relații ale altor persoane? Mai ales când nici măcar n-ai fost implicat/ă într-o astfel de discuție?

Mai spun și lucruri ca: „non-monogamia este grozavă fiindcă îți permite să-ți dai seama ce este bine pentru tine, în loc să te arunci orbește într-un model de relație inventat de societate :)”. Asta ar fi adevărat dacă ești în acea relație, dar dacă ești a treia persoană, atunci regulile devin plictisitoare: „Putem face sex, dar nu poți rămâne peste noapte”, „Poți veni la mine acasă, dar doar în a doua joi din lună”, „Putem să ieșim la micul dejun sau la prânz, dar nu la brunch”.

Compromisurile și discuțiile nesfârșite din non-monogamie pot să ajungă să se simtă la fel de restrictive ca monogamia, care are o singură regulă, ușor de ținut minte: „nu te fute cu alte persoane”. Dacă nu ești atent/ă, „menage a trois”-ul tău poate sfârși într-un „menage a bla bla bla!”.

Să faci sex cu mulți oameni diferiți este distractiv, deci e ciudat că o mișcare bazată pe asta este atât de plictisitoare. Există o doză de satisfacție la oamenii care sunt poliamoroși, sentimentul că ei au descoperit un secret pe care toți ceilalți sunt prea proști să-l afle. Nu spun că orice persoană poli e așa, - asta ar fi o generalizare ridicolă - ci majoritatea.

Poliamorul, concept diferit de monogamie, este de asemenea… cumva lamentabil. Este pentru oameni care au un tabel cu sarcini pentru curățenie și-și fac cumpărăturile împreună, ceea ce ei consideră a fi o redefinire radicală a traiului în comun, oameni care se identifică cu îngâmfare ca „perverși” fiindcă au încercat o dată să dea limbi în cur și-și imaginează că asta-i face mai puternici, oameni care vor din tot sufletul să știi că nu sunt virgini.

Poliamorul există până la punctul unde așa-zisul radicalism devine asupritor de ciudat. Este un fapt cunoscut, de exemplu, că orice persoană poliamoroasă se uită la Dr Who. Chiar vrei să-ți frângă inima o persoană poli al cărei imn Tinder este de pe coloana sonoră de la Juno?

La fel ca infatuarea nejustificată, există și un sentiment la fel de neîntemeiat de victimizare. Existența unui steag LGBT pentru poliamor sugerează o paralelă cu experiența queer, în timp ce alți oameni poli au încercat să îl promoveze ca orientare în sine. Realizez că multe persoane queer sunt poliamoroase. Noi am popularizat ideea, dar este poliamorul în sine queer? Nu chiar. A fost vreodată cineva batjocorit doar pentru că e poliamoros? Am auzit de „vectorul opresiunii” pentru prima oară acum câteva săptămâni și încă nu sunt sigur ce înseamnă, dar voi spune totuși, cu încredere deplină: nu, să fii poliamoros nu e asta.

Laurie Penny, în același articol menționat mai sus, scrie că „noi, milenialii poliamoroși, vrem distracție și libertate, dar și o notă bună la test”. Deci, poftim: poliamorul este pentru tocilari.

În concluzie: fiecare problemă cu poliamorul are un corespondent în monogamie, care nu este nici ăla grozav. Deci dacă știi pe cineva într-o relație poli și îți place de el/ea, dacă sexul e bun și te tratează frumos, te-aș sfătui să încerci. Poate… va fi bine? Deși problemele descrise mai sus nu sunt inevitabile, nici rare. Dacă te gândești să începi o astfel de relație, merită să te gândești mai bine fiindcă poliamorul nu este un remediu universal pentru toate agoniile și contradicțiile inimii. Este de asemenea, în general, pentru punkerii steam.

Acestea fiind spuse, dacă ești într-o relație monogamă și eu vreau să te fut, ar trebui să te relaxezi puțin și să te alături vremurilor.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.