Bețiile voievozilor români erau afaceri complicate, în primul rând pentru că nu puteai pur și simplu să pui pocalul la gură și să-l dai peste cap, exista o disciplină strictă a beției. Chefurile durau zece-doisprezece ore, dar erau strict organizate. Trebuia să ai pregătire de maratonist al alcoolului, sprinterii erau excluși.

Dimitrie Cantemir ne spune o legendă care îi umflă de mândrie pe moldoveni: se zice că la un moment dat au vrut să afle cine poate duce mai mult, un oltean sau un moldovean? Fiecare trib și-a desemnat campionul, cei doi viteji s-au întâlnit pe granița de la Milcov și au băut ca în basme, pe viață și pe moarte. Într-un final, olteanul a crăpat și moldovenii și-au câștigat faima de bețivi mortali. Însă asta este legenda, realitatea era ușor diferită.

Singurul manual voievodal românesc Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie nu putea să nu conțină și capitolul beției. Ideea principală era simplă: toți se pot îmbăta, voievodul trebuia să rămână treaz:

Voievodul trebuia să fie combinagiu la băutură: să toarne altora până le dezleagă limbile.

O masă rapidă a unui voievod român în evul mediu avea cam 12 feluri, un ospăț de dimensiuni medii le punea mesenilor în față între 40 și o sută de farfurii cu mâncare, iar ceva ieșit din comun era când se sărea de trei sute de talgere. Astfel de chefuri începeau pe la prânz și se încheiau atunci când se terminau. Existau pauze, cei cu digestia dificilă se puteau retrage câteva ceasuri pentru odihnă, după care reveneau la masă.

Ambasadorii străini care au ajuns pe la voievozii români au spus tot felul de chestii, - că femeile erau urâte și curve, că românii erau leneși și vicleni – dar niciunul nu a îndrăznit să spună că la curtea voievodală nu se mânca bine. O masă cu voievodul dura minim cinci-șase ceasuri, dar nu erau o excepție prânzurile de 16 ore.

Cheful voievodal era o afacere complicată: fiecare fel de mâncare era adus cu sunete de trâmbițe și mesenii erau serviți în ordinea rangului. Farfuriile nu erau ridicate de la masă, cele noi erau așezate pur și simplu peste cele vechi. Italianul Anton Maria del Chiaro povestește că, la un moment dat, era nevoie să te ridici în picioare ca să-l vezi pe boierul din fața ta.

Se mânca aproape orice: porc, oaie, vită, păsăret de curte, căprioară, mistreț, iepure, urs – dar și melci sau picioare de broască – existau fructe exotice – portocale, lămâi, curmale, rodii – dar și sumedenie de prăjituri îndulcite cu miere. Fratele lui Mihai Viteazul, Petru Cercel și-a adus la Târgoviște bucătari din Italia și Franța, Vasile Lupu avea un bucătar venit din Germania, numit românește Ion Neamțul, iar Constantin Brâncoveanu avea doi bucătari greci – probabil îi plăcea tzatziki.

La mesele voievozilor nu puteai bea când îți venea pofta. Băutura se turna pe gât după o regulă clară: înainte de fiecare fel era ținut un toast; prima închinare era de obicei pentru Dumnezeu. Al doilea toast era pentru „Împărat". Asta era o mică șmecherie valahă: solii occidentali înțelegeau că era vorba de împăratul austriac; turcii erau mulțumiți crezând că românii închină pentru sultan.

La fiecare închinare, pocalul trebuia dat peste cap și pus gol pe masă. Nu se admiteau excepții, cei slabi de înger n-aveau decât să stea acasă. După primele toasturi obligatorii ținute de voievod urmau cele boierești: în ordinea rangului fiecare dregător se ridica de la locul său, îngenunchea lângă scaunul voievodului, zicea clar și tare urarea, după care toți își ungeau gâtlejurile.

Nu prea aveai timp să vorbești cu vecinul, ritmul de golire a paharelor era unul ridicat. Sirianul Pavel de Alep a fost făcut muci de Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, care inventa zeci de închinări la o masă de câteva ore – și la fiecare închinare trebuia golit un pocal.

Fiecare voievod avea gusturile lui: moldoveanul Istratie Dabija „be vin mai mult din oală roșie decât din pahar de cristal, dzicând că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar". Vodă Antonie din Popești era ținut din scurt de boieri care făceau economii la buget. De ce? Uite d-asta:

Dar aici avem de-a face cu o excepție. Vinul domina chefurile voievodale, însă erau cunoscute rachiurile distilate din orice se putea distila, lichiorurile dulci aromate cu fructe, în vreme ce berea era considerată băutura săracilor.

Cheful la masa voievodului se putea transforma brusc într-o afacere sângeroasă. Ștefan cel Mare obișnuia să mai ucidă la petreceri câte un boier devenit brusc antipatic, iar Alexandru Lăpușneanu a căsăpit toți boierii care i-au acceptat invitația la o beție. De departe însă, cel mai tare bețiv era Dimitrie Cantemir: se apuca de dimineața de la prima oră de băut vodcă cu prietenul lui, țarul rus Petru cel Mare.