Atentatele teroriste de la Bruxelles le-au dat, din nou, apă la moară tuturor celor care urlă că Europa ar trebui să oprească fluxul refugiaților pentru că altfel riscăm să ne trezim cu ditamai armata de teroriști care o să ne arunce în aer orașele și o să ne distrugă modul de viață. Este adevărat că o mână de teroriști sunt în stare să paralizeze zile întregi capitale europene și să provoace costuri uriașe. Este posibil și ca unii dintre ei să se strecoare în Europa (sau să se întoarcă aici după ce s-au antrenat în teritoriile controlate de jihadiști) folosindu-se de fluxul de refugiați.

Numărul acestora este, însă, infim, în toată această mulțime care este împinsă de disperare. Iar argumentul ăsta, că „mai bine să rămână la ei acasă, de ce ar trebui să îi primim noi aici‟, mi se pare îngrozitor, ceva la limita dintre o incapacitate totală de a empatiza și o formă de retard. Oamenii ăia fug ca să își salveze viața – lor și copiilor lor.

Am umblat prin zone de război începând cu 2003 și am văzut destule lucruri oribile, care sunt greu de uitat – de exemplu bucăți de carne umană atârnând în copaci după un atentat sinucigaș. Chestiile astea nu mi-au dat, însă, coșmaruri, nici vreun sindrom post-traumatic, așa că mă consideram relativ imunizat. Declicul la mine s-a produs mult mai târziu, în 2014, și nici măcar nu a fost vorba despre ceva ce am văzut cu ochii mei, la fața locului. Este vorba de o fotografie din timpul conflictului din Gaza: la intrarea într-un spital, un tată își ține în brațe fiica ucisă într-un bombardament.

M-au marcat disperarea de pe chipul bărbatului, felul în care atârna corpul copilului, acoperit de moloz și de praf. Cel mai tare m-a lovit, însă, faptul că fetița care fusese ucisă părea la fel de mare ca fiica mea. Am simțit că mi se face rău. De atunci, dacă pot, încerc să evit astfel de fotografii.

Am încercat, acum, când m-am apucat de scris articolul ăsta, să caut fotografia respectivă pentru a ți-o arăta. N-am găsit-o, însă pe net sunt sute doar din Gaza. Iar acolo războiul a durat puțin. Gândește-te la Afghanistan, unde nu se mai termină de aproape 40 de ani. La Irak – 13 ani. La Siria. Mii de fotografii cu părinți care își țin în brațe copiii morți. Mii de copii, în afara acestora, despre care nu a scris niciun jurnalist.

Gândește-te la părinții care nu știu dacă e mai bine să își lase copilul să meargă la școală sau să îl țină acasă, pentru că bomba poate cădea oriunde și oricând, cum povestea o siriancă aici. D-aia fug din țările în care sunt, nu ca să te oblige pe tine să alegi între moartea prin decapitare sau bombă și convertirea la Islam. Gândește-te cât de disperați trebuie să fie niște oameni, cât de terorizați de război, ca să își ia copilași de doi ani – care abia au învățat să meargă și încă nu prea știu să vorbească – într-o călătorie de mii de kilometri, o mare parte din ei pe jos, trecând ilegal granițe, aventurându-se pe mare în ambarcațiuni improvizate.

Poate că îți amintești povestea lui Aylan Kurdi – un băiețel de doi ani care s-a înecat, împreună cu mama și fratele său, în largul coastelor Turciei. Trupul lui neînsuflețit a fost găsit și fotografiat pe o plajă. Familia lui Aylan fugea din Kobani, orașul de la granița dintre Siria și Turcia, care a fost devastat în cursul unei bătălii de cinci luni între milițiile kurde și jihadiștii Statului Islamic.

Una dintre poveștile care au făcut înconjurul mass-mediei internaționale în 2003, când a început războiul din Irak, a fost cea a micuțului Ali Abbas, un băiat irakian care a fost rănit într-un bombardament american asupra Baghdadului. La acel moment, 14 dintre membrii familiei lui Ali, inclusiv părinții și fratele său, au fost uciși. Băiatul – pe atunci în vârstă de 12 ani – și-a pierdut ambele mâini și a avut arsuri pe 60% din corp.

Ali a supraviețuit. A fost transportat, pentru tratament, în Marea Britanie și a rămas acolo. A primit în 2010 cetățenia, s-a însurat și duce o viață relativ normală, atât cât se poate fără mâini. Plecarea din Irak și valul de simpatie internațională generată de drama lui i-au salvat viața și i-au dat un viitor. Cazul lui Ali este, însă, unul excepțional. Nu cred că ar trebui să aștepte cineva ca un copil să fie mutilat și să rămână fără familie pentru a i se da o șansă să scape de război.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre refugiați:
Refugiații nu-ți cuceresc țara, dar sigur ți-o vor schimba
Fotografii cu purgatoriul din Grecia, unde mii de refugiați au rămas blocați
Le-am dat refugiaților aparate foto, ca să-și documenteze viața de zi cu zi