Am fost la Washington să văd cum se apără România în procesul pentru Roșia Montană

„19 august 2011: Ca de fiecare dată, Traian Băsescu se gândește doar la buzunarele sale și niciodată la interesele României.”

„6 octombrie 2011: (Proiectul Roșia Montană) va fi în continuare blocat pentru că nu toți politicienii pot fi cumpărați așa cum e cumpărat președintele Traian Băsescu.”

„2 septembrie 2013: Ponta, câți bani ai luat ca să semnezi Roșia Montană?”

„5 decembrie 2013: (Ponta) E corupt pentru că a vrut să-şi ascundă sub lege aranjamentele pentru Roşia Montană”

Un ping-pong între Victor Ponta și Traian Băsescu, tradus în engleză și citat, cu accent australian, de un bărbat cărunt, cu ochelari pe nas, pe care-l urmăresc pe o plasmă mare dintr-o sală austeră. Este Robert Boutilier, doctor în psihologie socială, un expert al acuzării care încearcă să convingă judecătorii că, de fapt, comunitatea din Roșia a vrut proiectul minier în satul lor.

Mă aflu în clădirea J a Băncii Mondiale de la Washington. În sala tip ședință, doi oameni își iau notițe, iar un al treilea, funcționar al instituției, supraveghează. În rest, scaune libere în jurul unei mese ovale. Nu ai voie cu telefoane mobile, laptopuri sau reportofoane. Aici se transmit, cu o oră întârziere, printr-un sistem de televiziune cu circuit închis, audierile din procesul Gabriel Resources împotriva statului român, de la care compania cere despăgubiri de peste patru miliarde de dolari pentru proiectul ratat Roșia Montană. Asta, deși chiar compania a spus că investițiile nu depășesc 760 de milioane de dolari. Este a noua zi a acestei tranșe de audieri la Tribunalul de Arbitraj, în procesul deschis acum mai bine de trei ani de Gabriel Resources împotriva statului român.

Este și ziua în care experții sunt chemați să aducă argumente pro sau contra României. Pe ecran curg imaginile cu declarația lui Robert Boutilier, din partea Gabriel Resources, care, voi afla pe parcursul audierii, are rolul de a demonstra că încrederea românilor în proiectul Roșia Montană a fost una ridicată, dar că jocurile politice interne au decimat-o, ceea ce a dus la blocarea proiectului în 2013.

Doctorul Boutilier este audiat într-o clădire a Centrul internațional pentru rezolvarea disputelor legate de investiții al Băncii Mondiale (ICSID), la vreo zece minute distanță de cea în care mă aflu. Din filmare realizez că nu arată deloc ca o sală de tribunal obișnuită. Expertul este audiat la o măsuță în mijlocul sălii, iar de-o parte și de alta sunt alte scaune și mese, în formă de U, la care stau avocații României și ai Gabriel Resources. În capătul lor, se află completul de judecată: Pierre Tercier (Elveţia), preşedinte, Horacio A. Grigera Naon (Argentina) şi Zachary Douglas (Australia). Cei trei arbitri judecători care vor hotărî soarta comunității Roșia Montană și, implicit, a României.

ICSID este un tribunal special, înființat în anii 60, pentru ca investitorii străini să fie protejați în fața guvernelor care ar profita de pe urma lor. După dispute juridice jurizate aici, de-a lungul anilor statele au plătit despăgubiri de sute de milioane sau miliarde de dolari corporațiilor.

Procesul Roșia Montană se judecă după reguli stabilite de Curte împreună cu guvernele român, canadian și britanic. Asta, pentru că România a semnat tratate comerciale bilaterale cu Canada și Marea Britanie, țări din care provine compania Gabriel Resources. Astfel, tratatele prevăd dreptul companiilor canadiene, respectiv britanice, de a da în judecată România, pe baza mecanismului de soluționare a disputelor dintre investitor și stat - ISDS, în cazul în care consideră că acțiunile statului român le-au adus prejudicii. Așa a ajuns Roșia Montană la Washington.

Și pentru că regulile sunt speciale, în afara sistemelor juridice normale, arbitrajul poate fi extrem de opac. Părțile implicate, împreună cu Curtea, decid cât de transparent este sau nu procesul. Iar cazul României n-a fost o excepție. Din contră. Cele mai multe audieri au fost confidențiale și chiar cele transmise au fost întrerupte minute bune din motive de confidențialitate. Un ordin procedural cu care ambele părți au fost de acord a dus la aceste restricționări. Pe scurt, n-ai putut vedea live cum s-au apărat avocații de la Lalive (Geneva) și Leaua și Asociații (România), care reprezintă statul român. Cu toate astea, pe site-ul tribunalului sunt accesibile publicului pledoariile părților implicate. Acest document te ajută să-ți faci o idee despre apărarea României în proces.

„The next session is OPEN and is starting at 11.35 am”, spune e-mail-ul trimis către mine de reprezentanta ICSID pe 12 decembrie, cu vreo 20 de minute înainte. Ajung la timp pentru a-l urmări pe doctorul Boutilier vorbind despre „social license”, „stakeholders” și „shareholders”. La un moment dat, expertul explică și contextul istorico-politic al protestelor din România postdecembristă și ajunge la anul fatidic 2013.

„Înainte de această dată, nu au fost proteste atât de mari față de proiect. Singura activitate era la o scară mică, de 30 -100 de protestatari”, completează el. Apoi bombardează cu argumente bazate pe articole Wikipedia, declarații din presă, dar și lucrări ale unor autori români ca să arate că protestele din 2013 au fost îndreptate împotriva guvernului care dăduse atunci Legea specială a minelor, respinsă ulterior de Parlament, și nu împotriva proiectului Roșia Montană.

„Au fost oameni care au ieșit în stradă pentru Roșia Montană, dar principalul motiv al protestelor a fost neîncrederea în guvern și corupția”, spune Dr. Boutilier, în încercarea de a-i convinge pe judecători că Roșia Montană a fost doar o scânteie, că guvernul e responsabil de blocarea proiectului și de influențarea opiniei publice privind gradul de încredere în proiect.

În zilele anterioare procesului de la acest început de decembrie, au fost audiați și foștii premieri, Victor Ponta și Emil Boc, foști miniștri cu atribuții în domeniu în vremea respectivă, dar și localnici din Roșia Montană.

Astăzi, însă, rolul doctorului Boutilier este să demonstreze, printr-o metodă sociologică la care a lucrat împreună cu un alt profesor, Ian Thomson, că proiectul Roșia Montană se bucura de licența socială, o garanție care poate fi dată exclusiv de comunitate. În linii mari, o companie are licență socială dacă a convins comunitatea că proiectul derulat este realizat în mod responsabil.

Boutilier, autor al mai multor cărți și lucrări pe această temă, cu care a lucrat pentru mai multe companii miniere, și-a condus studiile din Australia. N-a călcat niciodată în Apuseni, după cum spune chiar el.

Sesiunea este întreruptă de o nouă pauză. Urmează intervenția avocaților României. Veijo Heiskanen de la Lalive, cu experiență atât ca arbitru la ICSID, cât și ca avocat, intră în rol cu un tir de întrebări mai degrabă ironice, citate din declarația expertului, care duc la concluzia: „Guvernul nu poate fi responsabil de licența socială, în funcție de acțiunile sale, nu?”. Avocatul Gabriel Resources, Petr Polášek, obiectează: „Expertul nu poate răspunde la întrebări care conțin cuvântul responsabil.” Se iscă o discuție despre semantică. „Înlocuiește responsabil cu cauză și atunci poate răspunde la întrebări”, îi spune Președintele Pierre Tercier avocatului României.

Boutilier mustăcește: „Responsabilitatea este un termen ambiguu pentru mine”.

Arbitrul Pierre Tercier: „Nu și pentru noi”.

Părțile zâmbesc crispat.

Avocatul României continuă: „Expertul are o opinie despre cine e responsabil pentru blocarea proiectului: guvernul, nu compania. Deci, poate răspunde la întrebare”.

Arbitrul îl aprobă. „Expertul folosește într-adevăr cuvântul responsabilitate”.

Avocatul României insistă: „Nu este compania responsabilă de suspendarea procedurii Environmental Impact Assessment (EIA) din 2007, pentru că nu a reușit să prezinte documentele necesare ca să ducă la bun sfârșit evaluarea pentru acordul de mediu, ceea ce poate că a influențat opinia publică?”

Boutilier, aproape epuizat: „Este o vină comună, a companiei și a guvernului.”

Urmează o discuție de câteva minute despre Wikipedia, ca sursă non-academică, folosită în raportul înaintat de Boutilier Tribunalului de arbitraj. Expertul se apără: „Când Wikipedia are un articol care avertizează printr-un banner că este controversat, e probabil mai de încredere decât alte surse sau studii care sunt protejate de diverse interese și, cele mai multe, înclină spre o ideologie de stânga”.

Un argument care ne face pe toți trei, necunoscuții din mica sală, să ne uităm mirați unii la alții.

Contra-examinarea României se finalizează, iar după alte două intervenții ale avocaților Gabriel Resources, arbitrul desemnat de România, Zachary Douglas, îi mai cere câteva lămuriri lui Boutilier și încheie cu: „Nu cred că putem spune că un singur motiv a cauzat pierderea licenței sociale pentru proiectul Roșia Montană. E vorba de un cumul de cauze.”

Pauză. Două ore mai târziu, un nou expert este chemat în scaunul de audieri. E chiar colegul lui Boutilier, profesorul Ian Thomson, audiat însă din partea statului român. „Oamenii au vrut joburi și alte lucruri promise, dar nu au vrut acest proiect”, spune el ferm.

„Protestele paralele pentru Roșia Montană din alte țări i-au arătat companiei că există o problemă reală. (…) Analiza Doctorului Boutilier este greșită, a ajuns la concluzii eronate. RMGC a eșuat să aibă cu adevărat o susținere reală, așa că n-a putut să-și avanseze proiectul”, explică expertul chemat de România.

Mai trece o oră și pe ecran apare brusc un anunț cu SESSION CLOSED. Ce se discută acum în sala de tribunal nu e destinat publicului.

Din momentul în care Gabriel Resources a dat în judecată statul român, în 2015, Alburnus Maior, asociația roșienilor, a cerut transparență în procesul de la Washington. Au vrut încă de atunci să-și aducă contribuția, printr-un raport de tipul amicus curiae (cineva care nu este parte la dosar, dar oferă informații legate de caz, fără să fie însă solicitat de vreuna dintre părți), în sprijinul României. După lupte grele, în care au încercat prin instanțe să obțină documentația cazului, păstrată secretă de Ministerul Finanțelor, reprezentantul României în acest caz, petiția asociației a fost acceptată parțial de Tribunalul de Arbitraj. În realitate, însă, „acceptarea” n-a însemnat nimic, întrucât tribunalul a decis să excludă toate mărturiile și argumentele juridice din partea localnicilor din Roșia Montană și a respins solicitarea lor de a participa la audieri.

Cu toate astea, un localnic a ajuns la Curtea de Arbitraj: Sorin Jurcă, de la Fundația Culturală Roșia Montană, a fost audiat două zile la rând, timp de câte două ore, de ambele părți implicate.

„Avocații au venit în Roșia și-au vorbit cu vreo cinci-șase oameni de acolo. Au ajuns și la mine și eu le-am zis că-i ajut cu ce pot de aici, dar nu merg la Washington. Apoi, m-am gândit: până la urmă, de ce să stau acasă și alții să pună osul la treabă pentru Roșia?”, îmi spune Sorin în dimineața zilei în care avea zbor înapoi în România.

A aflat în urmă cu două-trei luni că partea adversă și tribunalul l-au acceptat ca martor, iar de atunci s-a pregătit temeinic pentru aceste zile de audieri. „Cred că nici la școală nu m-am pregătit atât de intens. M-am întâlnit de zeci de ori cu avocații”.

Audierile lui Sorin au fost confidențiale, așa că n-are voie să povestească detalii. „Nici cu avocații n-am mai avut voie să vorbesc după prima audiere”. A făcut pe scurt, în fața arbitrilor, o cronologie a tuturor evenimentelor de când a început proiectul Roșia Montană, din 97.

„Când am intrat, am simțit că mi se pun niște gheare în piept de către partea adversă, dar sunt optimist. Lumea crede că statul român nu s-ar apăra cum trebuie ceea ce, după părerea mea, e greșit. N-ai vorbit cu avocații, nu știi despre ce e vorba, dar de la Roșia tu știi că e blat, că se fac aranjamente. Eu cred că este în joc imaginea României și nimeni nu se pune cu așa ceva”, zice el.

Și-ar dori ca, după acest proces, Roșia Montană să fie deblocată pentru ca oamenii să-și poată construi case și comunitatea să se poată dezvolta. Din 2002, Roșia Montană a fost declarată zonă monoindustrială, când consilierii locali, angajați ai RMGC, au hotărât că în zonă se pot face doar mine. Deși o decizie a Tribunalului Cluj a anulat în 2015 această hotărâre, primăria din Roșia Montană nu a inițiat un alt Planul Urbanistic General (PUG).

„Este un fel de pedeapsă pentru cei care ne-am opus. Un fel de: noi nu facem proiectul ăsta, dar nici voi n-o să faceți nimic. Și-atunci ne ținem în șah”, explică Sorin.

Îl întreb cum vede stoparea intrării localității Roșia Montană în patrimoniul UNESCO și admite că a suferit mult când a aflat decizia Guvernului Dăncilă, dar acum crede că asta a fost în beneficiul României, în lupta cu Gabriel Resources. „S-ar fi schimbat regulile în timpul jocului și asta i-ar fi convenit de minune părții adverse.”

La plecare, Sorin îmi spune că „adevărul se vede de la Washington”. Pare entuziast și optimist. La fel ca avocații României pe care îi întâlnesc seara, după audieri, în lobby-ul hotelului unde sunt cazați, dar care refuză orice declarație. O tânără avocată din echipă îmi spune: „Aș vorbi cu mare drag și cinci ore despre asta, dar n-avem voie.” Confidențialitate care, însă, nu ajută pe nimeni din România ca să înțeleagă ce se întâmplă la Washington. Iar o cerere trimisă către Ministerul Finanțelor pentru o opinie oficială din partea Guvernului a rămas și ea fără răspuns.

Deși Roșia Montana n-a intrat încă în UNESCO, este un nume care și-a făcut cu siguranță loc pe harta lumii. Vorba lui Sorin Jurcă: „așa publicitate cum ne-au făcut ei (RMGC) n-ar fi putut s-o facă nimeni”. Într-adevăr, „Salvați Roșia Montană” se aude scandat în fața Băncii Mondiale și a sediului ICSID, de o mână de oameni, ONG-iști americani și români, înarmați cu pancarte, în frigul țipător din capitala americană. Este 13 decembrie, ultima zi de audieri din acest an.

Adi Petri, tânăr localnic din Roșia care deține și Casa Petri, o pensiune în Roșia Montană, strigă la portavoce lupta comunității care de 20 de ani încearcă să oprească un proiect ce i-a rupt în două, i-a strămutat, i-a învrăjbit, dar care a reușit în același timp să scoată zeci de mii de oameni în stradă.

Nici nu se gândea că avea să ajungă aici pentru Roșia, îmi spune Adi, în timp ce verifică mesajul tipărit pe flyerele pregătite să fie împărțite trecătorilor, la protest. De organizarea acestui flashmob s-a ocupat ONG-ul de mediu Center for International Environmental Law (CIEL) din SUA, care militează pentru comunitățile afectate de acțiunile companiilor peste tot în lume. Au urmărit și s-au implicat în cazul Roșia Montană de ani buni, colaborează cu Greenpeace din România, cu Declic și protestează față de ICSID, „un tribunal al corporațiilor, căruia îi pasă mai degrabă de intereselor companiilor decât de drepturile omului sau de problemele de mediu”, îmi spune Carla García Zendejas, director de program la CIEL.

Lupta lor cu ICSID e veche. Protestul Roșia Montană de la Washington este, totodată, și un protest față de Tribunalul de Arbitraj al Băncii Mondiale.

În fața sediului principal, sunt adunați vreo 10-15 oameni, cu pancarte în engleză și română. Se pune în act o mică scenetă, ca metaforă la sistemul de judecată al ICSID care n-ar avea nevoie de argumente pentru a da o decizie în favoarea Gabriel Resources. Se strigă: „Uniți Salvăm Roșia Montană” într-o română stâlcită, apoi în engleză: „Save Rosia Montana” „Human needs, not corporate greed” sau ritmatul „Hey, hey, ho, ho, Gabriel Resources has got to go”. Evenimentul este transmis live pe Facebook pentru românii de acasă, care doresc să știe ce se întâmplă la Washington în cazul care i-a scos în stradă o toamnă întreagă.

„Când le povestesc colegilor și profesorilor mei despre caz, nu le vine să creadă că oamenii au reușit să oprească deschiderea minei. În experiența celor care au studiat alte mișcări de protest, de obicei finalul nu e prea fericit. Știu, desigur, că din cauza arbitrajului nu-i nimic sigur încă, dar simplul fapt că protestele au avut efectul acesta e surprinzător”, îmi spune Adriana Szabo, 35 de ani, româncă stabilită în SUA din 2014 și prezentă la protestul de la Washington.

Adriana își face teza de doctorat, la NC State University, pe cazul Roșia Montană. A petrecut o lună în vara lui 2019 într-un periplu prin Roșia, Cluj și Baia Mare, unde a vorbit atât cu protestatari, cât și cu oameni care ar fi vrut ca mina să se deschidă. Adriana, ca mulți alți români, și-ar fi dorit să existe „acces la un forum cu actualizări, în așa fel încât oamenii din Roșia Montană să știe ce se întâmplă la proces”.

Răspunsuri la întrebările sale n-a prea avut unde să găsească nici Adi Petri. „Care sunt scenariile pentru România?”, „Dacă vom câștiga, înseamnă că proiectul Roșia Montană chiar nu se va face?”, „Ne reprezintă așa cum trebuie avocații României sau nu le pasă de noi?”, „De ce nu avem oamenii din Roșia care să vorbească pentru noi?”. Sunt temeri greu de adresat, mai ales când guvernul tace.

Acasă, platforma civică Declic i-a îndemnat pe români să le trimită un e-mail arbitrilor care judecă litigiul dintre România și Gabriel Resources, pentru a arăta că Roşia Montana e „casa tuturor românilor” și „lupta pentru ea vizează apărarea valorilor democratice fundamentale”.

Odată ce protestul din centrul orașului ia sfârșit, mă îndrept din nou către sediul ICSID, acolo unde Damon Vis Dunbar, purtătorul de cuvânt al instituției, îmi face un scurt tur al tribunalului. Astăzi nu am voie să intru la audieri, văd câteva săli similare cu cea în care se petrece și procesul României. Aflu că sunt peste șase sute de arbitri care lucrează cu ICSID și că tribunalul a judecat mai mult de șapte sute de cazuri de la înființare. Cele mai multe companii care dau în judecată guvernele sunt din zona extractivă și din domeniul energiei.

Transparența fiecărui proces, îmi explică Vis Dunbar, se stabilește în funcție de trei criterii: tratatele comerciale dintre părțile implicate, deciziile asupra cărora cad de acord ambele părți și anumite reguli ale Secretariatului ICSID. În cazul României, nu este oficial cine a decis gradul redus de transparență, cert este că atât Gabriel Resources, cât și guvernul român au consimțit.

Vis Dunbar îmi spune că, în ciuda opiniei generale, 47% din cazuri primesc decizii în favoarea companiilor, iar 53% sunt victorii pentru state. Cu toate astea, în victorie intră și înțelegerile pe care le fac părțile implicate. Dacă, de exemplu, avocații României sunt de acord ca statul să plătească o sumă mai mică de patru miliarde de dolari către companie sau să ofere avize de construcție în schimbul neplății acestor bani.

Până la aflarea deciziei tribunalului, în cazul Gabriel Resources vs România, va mai exista o rundă de audieri în 2020, după cum a menționat președintele arbitrilor în sesiunea de joi, 12 decembrie. Astfel, o decizie finală nu va veni mai devreme de finalul lui 2020.

Între timp, scenariile rămân deschise, iar soarta celor din Roșia Montană atârnă de un proces din spatele ușilor bine închise ale Tribunalului de Arbitraj din capitala Statelor Unite.