Filmul inspirat de scandalul anti-gay de la MȚR îți arată cât de nocivă e homofobia internalizată

Au trecut mai bine de opt ani de când proiecția filmului The Kids Are All Right de la Muzeul Țăranului Român fost întreruptă de extremiști. Și sunt deja trei ani de când s-a întâmplat același lucru, tot la MȚR. Atunci, un grup de protestatari de extremă dreaptă a întrerupt proiecția de la Muzeul Țăranului Român a unui film cu tematică LGBT. Dacă te iei după reacțiile recente din spațiul public provocate de organizarea Marșului Pride, ai zice că mentalitățile n-au evoluat, dar, în același timp, eșecul referendumului anti-gay arată că suntem încă departe de țări ca Polonia sau Ungaria. 

Povestea din 2013 l-a inspirat pe Eugen Jebeleanu în crearea filmului său de debut. Câmp de maci a rulat recent la ANONIMUL și-am profitat de acest moment ca să aflu direct de la el ce a încercat să surprindă despre societate, oameni și credințe. După cum mi-a zis el, povestea de la MȚR spune ceva despre cum sunt privite, dezbătute și analizate subiectele LGBT în societatea românească, iar filmul despre ce s-a întâmplat acolo poate fi un fel de răspuns.

Înainte de-a fi regizor și dramaturg, Eugen a intrat în lumea artei ca actor. De zece ani trăiește în Franța, unde a fondat propria companie de teatru alături de partenerul său, Yann Verburgh, iar acum, ajunge în atenția publicul românesc cu un film. Și, totodată, o mai face prin exemplul propriu: e singurul regizor român de teatru sau film asumat gay. În parte, pentru că dacă nu ar fi făcut asta, după cum mi-a zis el, și-ar fi contrazis întreg demersul artistic. „Nu pot să lupt pentru niște lucruri în film sau pe scenă sub protecția titulaturii de regizor fără să vorbesc despre cine e omul din spatele regizorului. Nu cred în diferența dintre om și artist.”

Nu judecă artiștii care nu au vrut să facă acest pas, pentru că nu crede că ar fi corect să forțeze coming out-ul nimănui, dar nu poate să nu observe o urmă de ipocrizie. „Ei vorbesc tot timpul despre «oamenii de lângă noi», dar e vorba chiar despre ei, de fapt. Astfel, când eu spun că sunt gay și sunt mândru de asta, în contextul unor premii, asta îi poate ajuta pe cei care vor să facă regie sau alte lucruri să nu mai simtă atât de puternic frica și discriminarea”, adaugă Eugen. 

Câmp de maci a pornit de la Ioana Moraru, autoarea scenariului, iar producătoarea Velvet Moraru i l-a propus. Astfel a ajuns Eugen ca regizor de lungmetraj. Povestea filmului surprinde o zi din viața unui tânăr jandarm gay. Îl vedem împreună cu iubitul său francez, cu care are o relație la distanță, în interacțiunea cu sora și cu colegii alături de care trebuie să intervină la un protest dintr-o sală de cinema, unde se va întâlni cu un tip cu care a avut o relație. Acela e punctul din care lucrurile o iau razna. 

Jandarmul Cristi își negociază permanent rolurile pe care trebuie să le interpreteze în societate. Într-un fel se comportă în intimitate și în cu totul altul alături de băieții cu care bagă shaorma, cărora simte nevoia să le demonstreze în permanență cât e de macho. Dar tocmai aceștia, pe care nu i-ai bănui de prea multă sensibilitate, se dovedesc mult mai umani decât Cristi, care începe să-i care pumni și picioare fostului iubit, de teamă că secretul lui va fi aflat.

Dincolo de discuțiile despre societatea românească și problemele de la MȚR, Eugen vrea ca filmul să vorbească despre homofobia pe care o trăiesc multe persoane LGBT și care vine din sentimentul de vină inoculat de educația creștină. „Aș vrea ca un spectator gay care trăiește cu această auto-cenzură și homofobie internalizată să-și dea seama de unde vin lucrurile astea și cum poate să le rezolve. Filmul îți arată că de fapt, cele mai mari frici sunt de fapt în noi înșine. Le facem să devină niște monștri care vor concura cu monștri cu care chiar luptăm.”

Deși i-a fost frică să se arunce într-un astfel de proiect, Eugen a zis da fără să stea pe gânduri. „Nu putem face abstracție de ce se întâmplă în jurul nostru. Chiar dacă aș fi spus o poveste de dragoste sau orice altă ficțiune care să vorbească despre un personaj gay nu știu dacă aș fi putut face abstracție de contextul în care se întâmplă povestea”, mi-a explicat el. „N-am făcut un film despre evenimentul de la MȚR, dar pe acest background își creează o narațiune și spune povestea unui om – cum, dacă aș face un film azi, n-aș putea face abstracție de pandemie. E vorba despre unde plasezi acțiunea și atunci devine o formă de a documenta un moment istoric, într-un fel, pentru noi și lupta pentru drepturile noastre.”

Subiectul filmului, ai putea zice la prima vedere, nu-i pentru toată lumea. Dar pentru cine sunt atunci filmele în care sunt prezentate diverse nuanțe ale vieții? Doar pentru cei care le trăiesc – și atunci Fast & Furious e doar pentru… piloți de curse sau bombardieri? Eugen mi-a dat un răspuns la dilema asta. „Nu mai e atât de nișată zona de filme care sunt pentru un anume public. De exemplu, maică-mea intră pe Netflix și se uită la filme care au subiecte sau conexiuni cu povești LGBT și mi se pare tare asta”, zice el. „Există accesibilitate, iar oamenii încep să fie interesați. Astfel, e cu atât mai bine să ajungem în malluri, spațiile astea care sunt nocive într-un fel, pentru că promovează acest consumerism enorm, dar, în același timp, propun o deschidere către întâlniri între oameni din clase sociale diferite, din tot felul de etnii care interacționează în același spațiu.”

Totodată, mai e o nuanță: generațiile se schimbă și cea tânără de acum crește cu un alt set de valori și credințe. După cum a spus Eugen, pentru tinerii de acum reprezentările lor pe platforme ca TikTok pot fi mai interesante, pentru că ele aduc cumva din start altă imagine, alte valori cu care se vor identifica sau nu. „Atunci vor avea o altă raportare la propriile lor homofobii, frici etc. – și mai aprofundată decât ce avem noi acum prin certurile de pe Facebook, în niște comentarii de subsol în care oricum nu există prea multă schimbare.”

În egală măsură, ce poate ajuta e dialogul și înțelegerea lumii dincolo de ce e într-un micro-univers. „Noi, la nivel micro, putem să creăm multe spații de dezbatere, dar din școală și din educație ar trebui să existe mai multă informație, astfel încât din școală copiii să nu fie supuși la niște departajări nocive. De acolo cred că se rupe dialogul, iar mai departe la nivel politic. Totodată, fără vreo dorință de a stigmatiza sau de-a pune o etichetă, cred că multă influență o are biserica și educația creștină. Pe mine asta mă oripilează: oamenii nu reușesc să depășească niște momente în ciuda întregii informații pe care o aveam la dispoziție.”

În ceea ce privește educația creștină, Eugen se raportează la cazul lui. „În prima etapă a descoperirii orientării mele sexuale cea mai dificilă treabă era chestia asta cu vina, care vine din educație creștină. Vrem sau nu vrem, ne-au fost impuse niște principii pe care ne-am construit această vină și ură față de ceva ce nu e «normal». Mulți ani eu nu făceam altceva decât să contribui la monstrul ăsta care creștea în mine și care-mi spunea că ce sunt, de fapt, e o mare greșeală. Lupta asta interioară a fost cea mai dificilă până în momentul în care a trebuit să-mi asum cine sunt”, mi-a povestit Eugen. „De aici – din școală în familie în cercul de prieteni într-o lume care încă are multe de rezolvat pentru egalitatea dintre bărbați și femei – societatea contribuie la homofobia internalizată.”

Atât când te uiți la Câmp de maci, cât și când vezi alte filme ce faci e să consumi un tip de artă. Și, într-o mai mică sau mai mare măsură, și filmele pun pe tapet teme de discutat în societate. Eugen, cel puțin, e optimist că se întâmplă asta. „Dacă arta poate fi și în serviciul unor discursuri sociale, politice, atunci ceva se întâmplă la nivel de discuție, dezbatere. Până în pandemie îmi spuneam că nici nu trebuie ca spectacolele sau arta mea să vină cu soluții sau răspunsuri. Însă acum m-am răzgândit. Cel puțin asta îmi propun să fac eu de-acum încolo: să iau mai mult de mână spectatorul și să încerc să fac în așa fel încât să găsesc niște propuneri sau să încerc să schimb ceva. Trebuie să fie mai multă responsabilitate din partea artiștilor pentru a face în așa fel încât să le propunem spectatorilor cel puțin niște variante, dacă nu o idee foarte clară, din care să poată să aleagă între ce crede, ce-și dorește și pentru ce vrea să lupte.” 

Am încheiat discuția cu Eugen într-o dilemă: personajele gay ar trebui jucate de actori gay? Asta și pentru că, în ultimii ani, se vorbește din ce în ce mai des despre cum aceste portretizări ar trebui realizate de persoane din comunitate. Eugen e și actor, și regizor, și am fost curios să aflu cum vede el lucrurile, cu atât mai mult cu cât el a ales să nu facă asta. „Se spun atât de puțin povești despre persoane queer, încât ideal ar fi să fie interpretate tot de persoane queer, pentru că în felul ăsta putem cumva fi într-o onestitate între ce propunem, ce suntem și ce facem”, a explicat el. 

„În același timp, să fii actor e o meserie și, cum nu am făcut un film documentar, am încercat să găsesc omul și actorul cel mai potrivit pentru a reda frământarea asta interioară. Pe Conrad Mericoffer l-am ales nu datorită orientării sale sexuale, ci pentru încărcătura emoțională și actoricească care mi se părea foarte potrivită personajului pe care îl avea de jucat.”

Câmp de maci va intra în cinematografe pe 17 septembrie.