Era o vorbă: „Popoare mari, abuzuri mari‟ și mă gândeam că popoarele mici par mai simpatice din punct de vedere social, politic, moral etc, fiindcă sunt mai vulnerabile într-un anume fel. Dar dacă le dai voie să se expansioneze, să-și dezvolte mușchii, ele vor urma în principiu aceeași dinamică, mai mult sau mai puțin cotropitoare, cel puțin ideologic.Ideologiile mari, promițătoare, în majoritatea cazurilor, degenerează în măceluri de proporție, chiar dacă departe de casă, e doar o procedură care ține de inteligență tactică. „Vin peste tine, ca să nu ajungi vreodată să vii tu peste mine. Mă asigur să nu apuci să-ți ridici vreodată o fundație solidă. Apoi, după ce te rup, vin eu să-ți aduc apă, să te bandajez, să te ajut să te ridici, că suntem oameni, ce dracu!‟.
Cam așa arată expansiunea strategică și, bineînțeles, asta generează multă ură. Unii sunt dispuși să treacă peste abuzuri, în numele unui confort economic, pentru familie, pentru generațiile următoare și intră în relații relativ normale cu abuzatorii. Apoi, chestiunile se mai spală și se poate trăi relativ normal.Alții, în schimb, nu iartă nimic și perpetuează răzbunarea, principială, din generație în generație, nemaiținând cont de suferința multiplicată, în interiorul taberei. Și ura devine motorul de bază.
„Noi am vrut cu binișorul, dar dacă nu se poate, ce ne rămâne?‟
Îmi amintesc experiența mea, prin '88, legată de înrolarea în armata sovietică. Înrolare care nu s-a mai produs, fiindcă eu eram tânăr artist, tata era doctor și ofițer în rezervă, cu relații suficiente unde trebuie și am scăpat. Dar pentru mine a fost o experiență curioasă.
În primul rând, eram blank. Totul se petrecea într-o lumea paralelă. M-au chemat la comisariatul militar, acolo era plin de alde mine, ne-au încolonat ca pe oițe la controale medicale, dezbrăcați frumos. Teste, măsurători, întrebări, evaluări. În acea perioadă, țin minte, încă mai soseau sicrie din Afganistan prin satele Moldovei. Rușii s-au alimentat cu carne de tun mai ales din republicile surori. Aveau de unde. O grămadă de tineri moldoveni, georgieni, ucraineni, turkmeni, tadjici, uzbeci, armeni, beloruși etc., etc. au ajuns la mama dracului și dacă s-au întors vii au fost puțini și obligatoriu traumatizați.
Publicitate
Noi, cei pe cale de înrolare știam în principiu, dar, cum spuneam, eram ca într-o lume paralelă, nu ne păsa. Nu simțeam nici frică nici îngrijorare. Era ca un sedativ, atmosfera și atracția inconștientă pentru armată. Sistemul se bazează pe tineretul naiv și plin de energie, bineînțeles. Altfel de unde să se alimenteze cu carne de tun pentru „intervențiile necesare, planurile mărețe și lupta pentru pace‟?În fine, singura problemă pe care o aveam era o miopie și ceva probleme cu bila, deci eram bun de armată. Dar nu pe bombardier, mai degrabă pentru submarin, fiindcă nici nu eram prea înalt. Știi cum e:
„Cine nu e bun de catacombe, sare cu parașuta și tot în catacombe ajunge‟
Adică pentru toți se găsește de treabă. Ei bine, atunci a intervenit tata, el avea relații la comisariatul militar și a fost pe fază. Așa am scăpat practic, altfel cine știe pe unde nimeream. Armata se făcea doi ani, mă întorceam bărbat, asta clar. Așa am rămas băiat de băiat, fecior la mama cum se zice.
Mie, de fapt, mi-a ajuns armata pe care „mi-am luat-o‟ de acasă, din cartier, de la școală de pe stradă etc. Oricum eram cam introvert, nu mi-a plăcut niciodată să fac parte din grupuri, cercuri. Dar o invidie infantilă pentru cei care au fost pe front normal că era.
Mi-au părut tot timpul amuzante, și încă îmi mai par, meciurile „Est-Vest‟. America versus Rusia, ce-ar fi fost ele una fără cealaltă? Dinamică clasică „Love-Hate-Love‟, ca hitul ăla de la Alice in Chains, de pe albumul Facelift.
Publicitate
Dinamica asta nu o să dispară niciodată, se vor shimba eventual jucătorii, dar dinamica e nemuritoare. Noi ne imaginăm, evident, o lume mai înțeleaptă, mai pacifistă, dar…
„Până se duce dependența de adrenalină e sevraj lung‟
Ne place războiul principial, îl consumăm pe pâine, dacă nu din viață, din filme, cărți sau știri. Iar când se ajunge la decapitări zicem: „Vai, dar noi n-am vrut asta! Cum s-a ajuns aici? Cu ce-am greșit?‟.Apoi scoatem la înaintare țapii ispășitori. Guvernul, sistemul, armata, biserica, politicienii etc. Păi da, așa e cel mai comod.
Eu sunt un om simplu, reprezint masele, deci n-am nicio vină. Ei sunt de vină. Și dacă iei la rând lumea, toți sunt bine intenționați și totul e impregnat cu agresivitate pasivă, în cel mai bun caz.
Dar asta răbufnește sistematic și încă o să răbufnească, un 70 de ani, cel puțin, la o evaluare optimistă. Fiindcă mai avem vulcani, plăci tectonice sub oceane, epidemii exotice, asteroizi solo etc etc. Dar, vorba aia, dacă nu ne dă natura o palmă, ne dăm noi și singuri, că ne place. Fiecare are câte un Marquis de Sade pitic, ascuns în sân.De fapt, în război cu perversitatea nu ai nicio șansă, dacă nu ești și tu un fel de psihopat, fiindcă abuzatorul va specula emoțiile tale, nervii, furia. Da, poți alege sacrificiul, să te arunci în baionetă ca să-i dai o lecție abuzatorului. Poftim? Lecție?
Pe cine vrei să impresionezi, pe ăla care oricum a venit să te dizolve? Mizezi pe trezirea la umanism?
Publicitate
Asta se produce de obicei prea târziu, deja după ce abuzatorul s-a instalat, și-a ridicat cetatea și povestește la o bere cât de nebun a fost băștinașul și ce curajos a fost și ce bune au fost femeile lui și hai să-i ridicăm poate un bust, că s-a aruncat în baionete și să ciocnim pentru curaj!
Cam așa stau lucrurile, dar aici intervine un factor foarte curios: Complexul abuzatorului. Poți să-i spui și complex de superioritate. El e mai abscons, așa, îl macină mai degrabă când e singur și se uită în oglindă.Adică pe cât e de mare e satisfacția că, uite, ce le-a tras-o ălora, cum i-a pus la punct, pe atât se strecoară și îndoiala legată de modul în care a făcut-o. Fiindcă ești conștient, ca abuzator, că ai umplut să zicem o țară de văduve. Cu asta ce faci? Te dai la ele, bineînțeles!„Iei o văduvă de nevastă… și dacă nu te omoară ea în noaptea nunții, e bine."Mitoș Micleușanu este un artist român, născut în Ucraina. A copilărit la Chișinău și s-a mutat în România în 1990. A făcut Planeta Moldova, a avut un matinal pe radio Guerilla, a scris un roman despre Kasa Poporului și acum o să scrie și-n VICE.Urmărește VICE pe FacebookCitește și alte materiale despre război: Un român povestește cum se distrau jurnaliștii de război în Bagdad Cum se odihnesc soldații ucraineni în pauzele de război Sunt armele chimice folositoare într-un război?
