Când te desparți de cineva, lucrurile pot decurge în câteva moduri total diferite. Câteodată te trezești într-o dramă infinită, în care vă despărțiți, apoi vă împăcați și tot așa până când cineva cedează. Mai e și varianta în care trece prea mult timp și ajungi în punctul ăla în care mocnesc la suprafață frustrările și nu poți să mai comunici decât prin înțepături pasiv-agresive canalizate prin vocea imaginară a pisicii.

Dar, câteodată, se aprinde un beculeț și ăla e momentul în care știi că relația ta e pe cale să se termine. Am rugat cititorii să ne povestească epifaniile de despărțire.

Am fost într-o relație prin 2002, care a durat mai puțin de o lună. El locuia în demisolul unei prietene a mamei lui, lucru care ar fi trebuit să-mi pună din start un semn de întrebare. El punea problema să ne mutăm împreună după doar două săptămâni, un alt semn. Dar am știut sigur că trebuie să închei relația când m-a pus să ascult înregistrările cu „formația" lui de coveruri reggae. După ce ne-am despărțit, a trebuit să îl duc cu mașina până la stația de autobuz, un drum destul de tensionat. Azi, nici măcar nu îmi mai aduc aminte numele lui.

M-am certat într-o zi cu prietenul meu despre circumcizia potențialilor noștri copii. Eu nu sunt deloc de acord cu practica asta și aparent el era pro circumcizie. Mi-am dat seama că nu mai avem nicio șansă când mi-a spus: „Dacă refuzi să facem circumcizie copilului nostru, eu o să-l fur și o să-l duc să-i fac fără să știi."

Într-o zi am realizat că, deși câștigase concursul Jeopardy odată, el tot era super prost.

Fostul meu soț a venit o dată acasă la patru dimineața, beat și plin de sânge (nici acum nu știm dacă era sângele lui sau al altcuiva). S-a așezat pe marginea patului și încerca să se descalțe, doar că nu reușea și cădea de fiecare dată pe jos.

Eu sunt o moașă de la patul de moarte. Stau constant printre persoane bolnave sau muribunde. În punctul ăla m-am gândit că la bătrânețe, așa ar putea să ajungă și el: un bătrân instabil, cu demență, frânt de vârsta înaintată, iar eu îngrijitoarea lui. Am fi ajuns un cuplu statornic datorită sacrificiilor comune și nostalgic după vremurile bune. În punctul ăsta m-am oprit, deoarece aveam doar 34 de ani, iar perioada de gloria durase doar un an și se întâmplase cu un deceniu în urmă. Am hotărât că nu vreau să ajung la 70 de ani și să să am grijă de el, așa că am băgat divorț o săptămână mai târziu.

A început să se ducă la un spiritist. Se ducea săptămânal și îmi povestea apoi sesiunile. Spiritistul susținea că reușise să comunice cu câinele meu mort. Nu știu ce semnificație trebuia să aibă asta, dar ea mi-a povestit cu lux de amănunte, fără pic de ironie. Nu partea cu spiritismul m-a deranjat, ci faza cu câinele.

În facultate mă vedeam cu un fost mormon. Eu vin dintr-o familie de evrei atei, iar la momentul respectiv de abia citisem biografia incredibilă a lui Joseph Smith și eram obsedată de mormonism (lenjeria specială, farfuriile aurite, totul). Așa că l-am adus pe săracul băiat, la rangul de fetiș și exotic, deși el încerca să depășească istoricul religios din Vestul Mijlociu la o școală de arte din Nord-Est. Îl întrebam constant chestii despre mormoni, iar el era destul de îngăduitor cu asta.

Într-o zi, am mers la Muzeul De Istorie a Naturii. Ne uitam la dinozauri când l-am întrebat dacă mormonii chiar cred că Pământul e vechi doar șase mii de ani. El a devenit destul de inconfortabil și mi-a zis: „Păi, nu e vorba de șase mii de ani omenești."

Un val de frisoane m-a luat în timp ce realizam faptul că el nu credea în evoluție. I-am spus că nu mă simt bine (lucru adevărat), m-am dus acasă și, practic, nu i-am mai răspuns la telefon. Eram la fel de îngrozită de intoleranța mea religioasă, pe cât eram de convingerile lui personale.

Eu și fostul meu soț plănuiam să mergem pe un vas de croazieră, deși eu eram mai sceptică pentru că știam că lui nu-i plac locurile aglomerate. El m-a asigurat că o să fie ok și am plecat spre Florida pentru îmbarcare. A fost nervos încă de la îmbarcare: „Unde e bagajul nostru? De ce e așa mică cabina?".

În speranța că o să se calmeze, am sugerat să mergem pe punte. El mi-a spus să mă duc singură pentru că avea treabă să plănuiască moartea hamalului nostru. Am găsit un loc bun și am ațipit un pic, extenuată de la combinația de Dramamine și stres. M-am trezit când el mă scutura furios în aer ca pe o păpușă din cârpe, deoarece nu m-am trezit la comanda lui. Eram căsătoriți de zece ani, dar când îmi aduc aminte de episodul ăla, în care îmi scutura capul în timp ce o formație de calypso cânta, pot spune că acela a fost momentul în care mi-am dat seama că nu o să reziste relația noastră. A fost o săptămână foarte lungă.

*Toate numele au fost schimbate

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre relații:

Câțiva terapeuți mi-au spus ce probleme au românii în viața de cuplu Cât de neplăcută e viața de cuplu după șaizeci de ani de relație Toate mesajele penibile pe care îți dorești să nu le fi trimis