Am fost la o nuntă de masai în Tanzania, unde soția „se cumpără” cu 15 vaci

După nouă ore de zbor fără escală până la Nairobi și altă oră, peste Kilimanjaro, până la Zanzibar, am coborât, împreună cu partenerul meu de atunci, din microbuzul care ne-a adus în fața resortului și în fața noastră au apărut doi băieți africani, slabi și înalți, îmbrăcați ciudat, cu un fel de cearșaf roz, lung până la genunchi.

Așa l-am cunoscut în vara lui 2015 pe Simon, un masai din Tanzania. Ole Kedeko are 19 ani și vorbește fluent swahili, maa, limba tribului său, și engleză. În Tanzania, limba engleză e limbă oficială, având în vedere că țara a fost pentru mult timp colonie britanică, iar Simon e numele lui swahili, pe care oamenii i l-au dat când a ajuns pe insulă, să le fie mai ușor de pronunțat turiștilor.

În lipsa oportunităților, mulți tineri masai vin să lucreze pe insulă, de obicei pentru salarii de câteva zeci de dolari pe lună. O parte din acești bani ajung la familiile lor de pe „continent”, cum se referă ei de obicei la Tanzania. 

Într-o seară, când ne-am întins la vorbă, Simon mi-a povestit că masaii sunt oameni calmi și calzi, dar, chiar și așa, sunt un trib de păstori războinici. Fidel tradițiilor, poartă mereu la brâu o centură cu o teacă agățată în care e îndesat un pumnal. Majoritatea masailor nu-l folosesc niciodată, îmi zice Simon, dar regula e că, odată scos, nu poate fi băgat înapoi curat. Cel care îl folosește va trebui să verse niște sânge. 

L-am întrebat dacă are o soție care îl așteaptă acasă. Mi-a spus că încă nu, dar nu din cauză că ar fi prea tânăr, ci pentru că averea familiei lui nu-i permite încă: „Am nevoie de 15 vaci”.

În cultura masailor, atât valorează o zestre. I-am promis că atunci când își va găsi o soție potrivită, cadoul meu de nuntă va fi o vacă. 

Masaii fac parte dintr-un trib seminomad pe care îl găsești în Kenya și Tanzania, iar cultura lor e ancorată în creșterea vitelor. Un masai „respectabil” trebuie să aibă în posesie cel puțin 50 de vite. De asemenea, avuția lor se mai măsoară și în numărul copiilor. Fiind păstori, masaii nu dețin pământ, ci statul le oferă o suprafață foarte întinsă unde să-și construiască așezările și să-și crească animalele. 

După ce Simon și-a găsit mireasă, i-am trimis prin Western Union banii promiși. Cu ei a reușit să cumpere nu una, ci chiar două vaci, iar ca răsplată m-a invitat la nuntă, în satul lui natal.

Așa am ajuns, un an mai târziu, la Dar es Salaam, cel mai mare oraș și cel mai important centru comercial din Tanzania. De-acolo, urma să ne întâlnim cu Simon în Morogoro, un orășel de la poalele Munților Uluguru.

În autogara din Dar es Salaam, nimeni nu știa la ce oră exactă urma să plece autocarul. Pe lângă acesta mișunau oameni cu coșuri pe cap, pline cu banane, napolitane, sucuri, pături, perne și cam orice îți puteai imagina, iar livarea se făcea la fereastră. Eram singurii albi din autobuz, iar peste tot auzeam strigându-se după noi „muzungu” (în traducere înseamnă „călător” ori „hoinar”), un apelativ care poate fi afectuos, dar și insultător, pe care swahili îl folosesc pentru a se adresa albilor. 

Din Dar es Salaam până în Morogoro sunt 184 de kilometri. Mai puțin decât din București la Constanța, dar am călătorit o zi întreagă și am făcut în jur de opt ore pe drum. Din loc în loc vedeam câte o mașină răsturnată pe marginea șoselei. Am numărat vreo șase accidente, așa că mi-am zis: „Cu toți dumnezeii înainte”, ai lor și ai noștri.

În Morogoro, casele sunt mici și colorate, iar comerțul se desfășoară pe marginea drumului. Orașul e într-o vale și e înconjurat pe toate părțile de munți. Oamenii îmbrăcați colorat, hărmălaia din autogară, autobuzele din altă epocă, totul îmi tăia răsuflarea. Autocarul spre Turiani, o localitate apropiată de satul lui Simon, pleca a doua zi, așa că a trebuit să găsim un hotel pentru o noapte și un loc unde să mâncăm.

Înainte să ne aducă mâncarea, ospătarul ne-a adus săpun lichid, un lighean și o cană mare cu apă și ne-a ajutat politicos să ne spălăm pe mâini. Pe terasă era o petrecere cu muzică live și oameni de toate vârstele dansau în mișcări pe care unii dintre noi le-ar cataloga lascive. Nu există să stai jos, să nu te implici. Rând pe rând, câte un localnic venea să ne ridice de la masă și să ne invite la dans. E aproape imposibil să-i refuzi.

Fetele erau ba extraordinar de aranjate, cu extensii de păr colorate și pantofi cu tocuri înalte, ba în papuci din plastic. Nu conta, însă, pentru că toată lumea dansa, iar partenerii se schimbau cu fiecare melodie. Simplu și dezinvolt. 

A doua zi ne-am întâlnit cu Simon și am luat împreună autocarul spre Turiani. Drumul a durat din nou câteva ore bune. Simon era lipit de noi și era îmbrăcat în „haine swahili”, adică în jeanși și cămașă. Mi-a spus că nu e indicat pentru un masai să umble printre localnici îmbrăcat în haine tradiționale. Au loc adesea conflicte între masai și swahili, din cauză că masaii, din lipsă de spațiu de pășune, își mai mână vitele și în culturile localnicilor, iar asta stârnește conflicte uneori tragice. 

În Turiani, peisajul e cu totul diferit. Suntem sus în munți, departe de orice destinație turistică. Străzile neasfaltate sunt acoperite cu praf roșu, iar la tot pasul sunt palmieri de cocos și banane. Principalul mijloc de transport e un fel de motocicletă, boda-boda. Sistemul e asemănător cu cel din sud-estul Asiei, pe motocicletă se transportă aproape orice și uneori vezi pe ele chiar și trei persoane.

Oamenii se uită ciudat la noi, ne opresc pe stradă să facă poze cu noi și ne spun că n-au mai văzut albi de mai bine de 15 ani. Doar câte o organizație umanitară mai ajunge pe la ei, din când în când. 

Înainte de a pleca spre satul său, Simon ne-a spus să trecem și pe la piață, pentru că se întâmplă rar să vină cineva din sat până la Turiani pentru cumpărături. Începeam deja să mă simt ca în filmul The Beach, în care personajul principal descoperă o comunitate secretă și izolată pe o insulă. Am ajuns într-o piață imensă, unde mirosea a de toate, de la tot felul de mirodenii la pește afumat și banane. Am luat cinci kilograme de zahăr și zece de orez, ceai, săpun, pastă de dinți și periuțe, dar și dulciuri pentru copii.

Din Turiani am luat un autobuz mic, în care ne-am înghesuit 15 persoane și două găini. Femeile se uitau timide la mine. Erau îmbrăcate colorat, cu capul acoperit de turbane galbene sau verzi. Șoferul era vesel și pus pe petrecere. Ca și în precedentul autobuz, muzica era la maximum. 

Departe de imaginea clișeu a Africii de pe National Geographic, cu terenuri aride și temperaturi caniculare, afară e relativ frig, iar de jur împrejur sunt munți înalți, „casa” triburilor Waluguru, în interiorul cărora, spre deosebire de majoritatea triburilor din Tanzania, pământul e moștenit și comunitățile sunt conduse de femei.

La o răscruce de drumuri din pustietate, în câmpul vizual era doar o căsuță din lut, acoperită cu frunze de palmier. Pe un perete atârna un panou ruginit care avertiza împotriva malariei. De acolo am mai mers pe jos încă vreo jumătate de oră. Masaii trăiesc departe de populația swahili, satele lor sunt temporare, casele sunt din surcele și lut, fără ferestre și fără uși.

Familia lui Simon numără în jur de 40 de persoane. Ne-au întâmpinat cu toții, de la cei mai mici la cei mai mari. I-am cunoscut în primul rând pe Musa, cel mai bătrân masai al grupului, și pe cea mai bătrână femeie din grup. În timpul ăsta, femeile găteau în ceaune mari, iar bărbații stăteau adunați în jurul focului. 

Au sacrificat o capră în cinstea noastră și în seara aceea ni s-a permis să mâncăm împreună cu bătrânii. Am primit mai întâi o bucată de ficat, era cald și amar. După prima gură am aflat că era proaspăt, nu gătit.

Ierarhia e foarte importantă la masai, iar totul se bazează pe vârstă și sex. Femeile nu dorm cu bărbații, iar tinerii nu stau cu bătrânii. L-am întrebat pe Simon cum trebuie să procedăm pentru a nu jigni pe cineva, dar ne-a spus să nu ne facem griji, pentru că toată lumea știe că „muzungu nu sunt masai”. Am primit o căsuță doar a noastră, o încăpere cu un singur pat, făcut din nuiele, și acoperit cu două piei de vacă. 

Viața într-un sat de masai începe dimineața devreme, la răsăritul soarelui, când tinerii pleacă cu vitele la păscut. Ne-am trezit înconjurați de câțiva copii care dăduseră buzna curioși. Am remarcat că intimitatea e relativă. Copiii sunt crescuți de întreaga comunitate, mâncarea e pregătită de femei pentru toți membrii familiei, iar bunurile, de asemenea, se împart, cum a fost în cazul zahărului, orezului și a altor lucruri pe care le-am adus. 

Simon ne-a spus că sunt oameni aici care n-au văzut în viața lor un alb. De aceea, din când în când, mai simțeam pe cineva care mă trăgea de părul meu drept și blond.

La micul dejun ne-am separat. Eu m-am dus în colțul femeilor, am băut ceai cu lapte și am mâncat casava (o rădăcină fiartă, înecăcioasă) amestecată cu orez și banane; cu mâna, după bunul obicei al locului. În jurul meu, femeile alegeau orezul, găteau sau aveau grijă de cei mici. Mi s-a părut cel mai gustos mic dejun din lume.

Lângă mine, o fetiță, nu mai în vârstă de opt ani, stătea cuminte în timp ce o femeie îi lega în spate, cu o bucată mare de material, un bebeluș. Așa am cunoscut-o pe Muraha, zgâtia satului, o „mână de om” care alerga non-stop în toate direcțiile, în special în direcția în care mergeam eu.

Zilele sunt scurte, soarele apune imediat, iar noaptea e cea mai profundă beznă. Seara i-am găsit pe bărbați așezați în jurul focului, înveliți cu pături colorate. Diferența de temperatură dintre zi și noapte e destul de mare și mi s-a permis, și de data asta, să stau cu bătrânii lângă foc. Cei mici îl aveau pe al lor, la câțiva metri.

Delicatesa serii a fost o cană cu lapte fiert. Vacile masailor nu dau mai mult de doi litri de lapte pe zi, așa că acesta e aproape un lux. Gustul e greu de explicat, are un miros puternic, e foarte gras și oarecum dulceag. Am terminat-o pe nerăsuflate. 

În grupul copiilor, un băiețel stătea lângă foc pe un scăunel din lemn cu trei picioare. Atunci când a venit un alt băiat, care părea doar cu câțiva ani mai în vârstă, cel mic l-a salutat, s-a ridicat și i-a cedat locul.

Comunitatea se bazează pe acest respect dintre cei mici și cei mari. Doar Musa, evident, nu putea fi ridicat de nimeni, care pare cel mai de treabă bunic pe care ți-l poți imagina. În ambele urechi avea niște cercei mari din mărgeluțe albe care-i atârnau până la gât. Purta și el haine tradiționale, de un roz închis, dar pe deasupra avea o bluză albă Reebok, cu trei mărimi mai mare, iar în picioare „piesa de rezistență”: niște sandale ale căror talpă a fost confecționată dintr-o roată din cauciuc. Ne-a spus, râzând cu gura până la urechi, că e cea mai eficientă încălțăminte pentru această zonă și că ne-o recomandă cu încredere.

După ce ne-am încălzit bine, Simon a adunat pe toată lumea la un loc. Era timpul să mergem în casa miresei, pentru a o peți corespunzător. Christina stătea timidă pe pat, într-un colț. Purta haine tradiționale, împodobite cu șiruri întregi de mărgele albe. Pare încă în anii adolescenței. Simon era vesel, ne-a spus că a băut puțin alcool înainte, să prindă curaj. Le-a prezentat-o tuturor oaspeților pe viitoarea lui soție, a luat-o în brațe, apoi s-a retras timid.

A urmat strigarea darului, ca la nunțile noastre. Vărul primar a dat o vacă, alt vecin a promis doi viței, atunci când le va veni sezonul, iar altcineva a promis două capre. Și tot așa, până când fiecare invitat și-a exprimat, în felul său, urările și, eventual, a dat ce avea de dat. 

Masaii sunt creștini, așa ca după „strigarea darului” a urmat o ceremonie care a durat până aproape de miezul nopții. Ne-am adunat cu toții afară, tinerii au format un șir și au început să intoneze cântece tradiționale și să danseze cu mișcări verticale de ridicare a umerilor și al pieptului și sărituri, la care participau și femeile. Masaii sunt cunoscuți pentru aceste sărituri, condiția atletică le permite să sară la înălțimi considerabile. Am încercat și eu, dar mi-au spus râzând: „Bineînțeles că nu poți să sari, muzungu nu e masai”.

A urmat binecuvântarea vacilor de către pastor, iar toată această minunăție a durat până spre dimineață, timp în care am sperat să mai văd un dans local, să mai aud un cântec tradițional. Nu s-a întâmplat, ba chiar pastorul a continuat să țină predici, tocmai să se asigure că tinerii nu reiau veselia. Așa că am plecat dezamăgiți la culcare, în timp ce pastorul încă predica.

Simon a păstrat una dintre vacile pe care le-a cumpărat cu banii primiți de la noi și a numit-o Esirwa. Mi-a spus că nu o va vinde și nu va fi sacrificată, ci că o va păstra pentru noroc, având în vedere că a fost primită de la niște „muzungu”. 

Elena Fînariu a absolvit Facultatea de Jurnalism la Universitatea Ovidius din Constanța și are un master în antropologie culturală la Universitatea din Amsterdam.