Mi-e greu să recunosc, dar sunt invidios pe prietenii mei bogați

Confesiuni e o serie de eseuri despre experiențe personale și probleme intime, dintre care multe au fost ținute ascunse mult timp. Prin împărtășirea acestor povești, încercăm să ne explorăm sănătatea mentală fără prejudecăți, în speranța că va deveni o povară mai ușoară. În plus, oricât de ciudate sau unice pot fi aceste experiențe, cineva tot va rezona cu ele – iar asta ne amintește că nu suntem singuri.

Aveam o mașină, locuiam în mijlocul orașului și călătoream mult în timpul anului. Am mers la o școală într-un cartier bogat unde am cunoscut alți copii similari sau cu mai mulți bani decât mine și mi-am format o comunitate cu ei. Ne bucuram de alocații babane la începutul fiecărei luni, luam mese delicioase în oraș în fiecare zi și o ardeam pe la cafenele în timp ce mă prefăceam că-nvățam.

Apoi totul s-a schimbat.

La 12 ani, părinții mei au divorțat, iar afacerea lor s-a dus pe apa sâmbetei. M-am trezit despărțit de viața luxoasă pe care o duceam și aruncat într-o lume pe care n-o înțelegeam. Încă-mi amintesc ziua în care părinții mi-au zis că nu ne mai permitem libertățile alea. Din acel moment trebuia să vin direct acasă de la școală. Primeam bani zilnic, dar abia dacă-mi permiteam o masă din ei. Iar cinele alea luxoase deveniseră o experiență unică pe lună, după care s-au oprit complet. Ne-am vândut mașina și ne-am reipotecat casa.

N-aveam niciun stres înainte, așa că deodată m-am trezit că trebuia să mă zbat pentru un standard academic mult mai înalt, un lucru pe care-nainte nu-l conștientizasem. Trebuia să fiu cel mai bun la școală pentru că mama mea, acum singură, nu mai putea să ne verifice pe mine și fratele meu la teme.

Când am încercat să vorbesc cu rudele, mi-au spus că eram răsfățat și că ar trebui să mă maturizez, că-s alți oameni care o duc mai rău decât mine. Vorbesc de aceleași persoane care m-au ținut într-o bulă ca să fiu protejat de problemele lumii.

Nu aveam niciun fel de experiență, pregătire sau modele în trecutul meu la care să apelez pentru un sfat, așa că nu știam ce să fac. M-au cuprins anxietatea și teama și trebuia să le fac față singur, fără un sistem care să cunoască sau să-nțeleagă cine eram și cum de ajunsesem în acel punct. Mă simțeam extrem de izolat.

Urăsc copilul ăla care nu înțelegea concepte ca privilegiul, smerenia sau cumpătarea. Dar când mă uit în urmă, nu pot să nu-mi fie milă de el. Asta pentru că încă mă lupt cu o resturi ale toxicității sale chiar și-n prezent. Am ajuns să fiu invidios pe cei privilegiați sau măcar mai privilegiați decât mine.

După divorțul părinților, m-am tot trezit fără niciun ban în timp ce eram cu prietenii, dar umblam în continuare cu ei pentru că voiam să mă bucur de compania lor. Dar invidia își făcea simțită prezența când vedeam că aveau ceva ce eu nu-mi permiteam. Mi-amintesc de parcă era azi cum stăteam la o cafenea după școală, invadat de valuri de anxietate. Mă simțeam inadecvat prin asociere, ca și cum eram „sub ei” pentru că nu-mi permiteam o cafea sau o prăjitură, în timp ce restul da.

Știu că criticile alea erau doar în capul meu. Mi-era clar că nu era ok să fiu invidios, dar pe cât încercam să fiu fericit pentru prietenii mei care-și permiteau confortul ăsta, pe atât eram conștient de cât de mult am pierdut într-un interval atât de scurt. Să-i văd că se bucurau de toate lucrurile pe care le-am avut și eu cândva mă durea îngrozitor.

Chiar și-n prezent mă holbez la farfuriile altor oameni și mă minunez de cât de mari și frumoase sunt. Mai țin legătura cu câțiva prieteni, mănânc la aceleași restaurante și merg în aceleași locuri. Deși am găsit o cale prin care să-mi gestionez viața, când mai sesizez detalii luxoase, simt cum mă sfâșie gelozia care-l făcea pe băiețelul ăla să plângă.

Din fericire, m-am obișnuit cu noul meu stil de viață. Va mai dura ceva până mă voi detașa complet de senzația aia de inadecvare, dar sunt pe aproape. Am învățat că, deși e mișto să ai bani, privilegiul de care m-am bucurat în copilărie e rezervat unui procentaj mic de oameni. Bula în care am trăit arată complet diferit de realitatea majorității oamenilor. Mă bucur că bula aia s-a spart.

De-a lungul anilor am învățat ce înseamnă să cauți valoare în alte lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Cum ar fi să lucrezi din greu pentru un salariu și o zi liberă. Sau cum să fii pe propriile picioare fără susținerea unui părinte sau a unui model. Timpul m-a învățat că viața înseamnă mai mult decât lucrurile pe care le ai și că valoarea reală nu are niciun semn de dolar atașată pe ea.

Articolul a apărut inițial pe VICE ASIA.