Cum depășesc românii frica de moarte, de la 14 la 90 de ani

În rubrica Memento Mori discutăm săptămânal despre moarte și misterul care o înconjoară. Dacă vrei să fii la curent cu ce apare nou, abonează-te aici.

Eram teribil de speriată să rămân singură, când eram mică. Mai târziu, am aflat că asta era doar una dintre deghizările unei temeri pe care suntem programați să o simțim cu toții: frica de moarte, așa cum mi-a explicat psihoterapeuta Denisa Călin.

În copilărie există teama de abandon, când separarea de părinți poate fi egală cu șanse mici de supraviețuire. În adolescență se traduce prin atitudinea sfidătoare și prin prostiile riscante pe care le faci. Da, bețiile crunte sau drift-urile cu motorul de la 17 ani erau felul tău de a-i arăta morții degetul mijlociu, tocmai pentru că ți-era frică de ea. La fel cum, probabil, îți e și în prezent.

Psihologul mi-a explicat că totul e să transformi teama asta dintr-o forță distructivă, într-una constructivă, care să te ajute să îți trăiești zilele cu folos. Când te împaci cu ideea că viața ta este efemeră, reușești să vezi în perspectivă și să îți folosești la maximum timpul prețios pe care îl mai ai ca să faci ce-ți dorești.

Am întâlnit această convingere și la unii oameni, fiecare aflat într-o altă etapă a vieții, cu care am discutat despre relația lor cu moartea și cum au reușit să facă pace cu ea. Folosește-te de ce au spus ei, ca să te gândești și tu la asta și, cine știe, poate vei fi mai fericit cu viața ta.

CONFRUNTAREA. Când eram mai mică, mi-a murit un prieten din grădiniță. Avea 10-11 ani și a făcut cancer. Poate sună rău, dar nu m-a afectat. M-a făcut să mă gândesc ceva timp la deces și cred că de-aia sunt acum așa ok cu ideea. Mai degrabă, mă gândesc ce aș face financiar, școala la care merg costă bani, dacă mama sau tata mor, ar trebui să mă mut la un liceu obișnuit. Am vorbit și cu oameni de vârsta mea despre moarte, dar pentru majoritatea e doar o glumă. Mai spune câte unul că, dacă nu venim la înmormântarea lui, se supără rău și noi râdem. Cei mai mulți zic că, dacă mor, aia e, au avut a good run.

VIITORUL. După ce mori, nu contează ce se întâmplă. Nu există Dumnezeu. S-a terminat. Toată lumea moare, de-aia nu mi-e frică. Ce contează e să te descurci bine în viață. E un joc, fiecare decizie pe care o iei contribuie la succesul tău. Școala sau munca grea nu te ajută să ajungi foarte sus, mai important este să ai conexiuni și să te descurci să manipulezi cât mai multe persoane.

CONFRUNTAREA: Am suferit mult după dispariția bunicii. Eram implicat într-un proiect de teatru-forum, iar, cu cinci minute înainte de piesă, m-a sunat mama să-mi dea vestea. M-am gândit, dacă bunica ar fi în sală, și-ar dori să plâng într-un colț sau să să se bucure de reprezentație? A vrut mereu să mă vadă actor, așa că am urcat pe scenă cu gândul la ea și am jucat cu forță maximă.

În ultimii doi ani din viața ei, a croșetat cuverturi pentru pat, pentru rude. Pun mâna zilnic pe un produs al minții bunicii mele și astfel existența ei continuă, memoria mea o ține în prezent. Asta mă face să fiu împăcat cu moartea ei. La fel gândesc și despre dispariția mea.

VIITORUL. Supraviețuim în memoria celorlalți prin impactul pe care îl avem în viețile lor. O să continui să exist prin opera intelectuală pe care o creez. Cât de mulți sunt cei pe care îi atingi, depinde de ce ai realizat. Ca atunci când cade o piatră într-un lac. Dacă e micuță, provoacă unde slabe. Dacă ai făcut o chestie consistentă pentru umanitate, faci valuri, care se vor calma în timp. Cât voi trăi, spre asta voi tinde.

CONFRUNTAREA: Când am pierdut controlul mașinii, acum două luni, am știut că o să se termine cu accident. Gândeam doar „nu se poate să mor!". Impactul cu parapetul a fost puternic, cel mai tare zgomot pe care l-am auzit în viața mea. M-a străpuns ceva, m-am uitat la picioare, dar nu am văzut unde începe unul și se termină celălalt. Blugii erau plini de sânge, dar nu mă durea nimic, de la adrenalină.

Respiram greu și mi-am zis: dacă n-am murit încă, doar n-o să mă sufoc acum. Mi-am dat cu pumnul în piept și mi-a revenit respirația. Simțeam o căldură în burtă și am bănuit că, dacă am hemoragie internă, o să mor curând. După câteva minute în care nu mi s-a înrăutățit starea, mi-am dat seama că am scăpat. Dar după accident, medicii au zis că organele mi se pot opri oricând.

Când m-am trezit, o doctoriță îi spunea mamei că a făcut tot ce se putea și că trebuie să aștepte. Auzeam tot, dar nu puteam deschide ochii. Am vrut să întind mâna, dar n-am reușit. Am intrat în panică absolută, urlam în gând: „Ajutor!". Apoi am luat o gură de aer și am strigat.

FRICA. Teama mea e că n-o să mai fac ce fac, că n-o să mai vorbesc cu oameni, că o să fiu singură. Indiferent câtă iubire ai în jur, când dispari, ești singur.

LINIȘTEA. Prima întrebare a fost dacă o să merg iar. Îi rugam să-mi spună adevărul, pentru că eu nu-mi simțeam picioarele. Ziceau că e grav, dar că o să fie bine. Nu știu dacă a fost naivitate sau optimism, dar dacă puteam să respir, să vorbesc, nu simțeam că urmează să dispar.

În primele zile de spital, mă gândeam că, dacă mor, oricum n-am ce face. O să rămân în negrul total pe care-l vedeam înainte să deschid ochii, n-o să mai exist și o să-mi fie bine. Nu știam cum să-i explic mamei că nu e nimic de plâns, că nu e rău, că n-o să sufăr. Ajungi la un fel de împăcare tacită cu moartea, dar nu o poți explica celorlalți. Cu mama n-am vorbit niciodată despre asta.

CONFRUNTAREA. Pierderea prietenului meu cel mai bun din liceu mi-a schimbat percepția despre moarte. În facultate s-a sinucis. Prima reacție a fost de reproș. Apoi m-am gândit că trebuie să-i respect decizia. Era viața lui și s-a descurcat cât de bine a putut. Nimeni nu are control asupra morții: prietenul meu avea o boală psihică, părinții lui nu aveau educația necesară să-l ajute, noi eram prea ocupați cu viețile noastre.

FRICA. Mi-e teamă că o să mi se deterioreze creierul de demență, de Alzheimer, ca bunica. Imobilizată la pat, se uită toată ziua în tavan. Nu știe cine sunt sau cine e. Este inuman să ții o ființă în viață, când ea este, de fapt, moartă.

LINIȘTEA. M-a ajutat să înțeleg că sunt doar o picătură într-un ocean, că timpul este infinit. Atunci a dispărut din presiunea de a duce o viață a cărei moarte să însemne ceva. Cu cât egoul tău devine mai mic, cu atât acceptarea morții vine mai natural.

VIITORUL. Părinții mei trăiesc foarte mult pentru ce se va întâmpla după ce n-o să mai fie. Au impresia că toate sacrificiile și deciziile lor se înscriu într-un patrimoniu care va fi păstrat și respectat după moartea lor. În loc să-și trăiască viețile, ei se gândesc la ce-o să fie după. N-o să fie nimic, you should stop wondering.

FRICA. Până să fac un copil, la 29 de ani, nu mă interesa ce se întâmplă în jurul meu. Nu eram conștientă că, dacă aș fi pățit ceva, părinții mei ar fi fost devastați. Când am rămas gravidă, am început să port centura de siguranță. După naștere, am simțit cea mai îngrozitoare panică, de care nu scapi niciodată: că o să-ți moară copilul. După 11 ani, este în continuare cel mai înfiorător gând. A apărut și frica pentru propria mea moarte. Am realizat că există ființe care depind de mine.

LINIȘTEA. În liceu hotărâsem că la 45 de ani mor, că după nu există viață. Acum nu cred că trebuie să plec în floarea vieții. Vreau să trăiesc încă opt ani minimum, ca să-mi văd fata majoră. Dacă aș dispărea, ar rămâne cu traume. Sunt dispusă să trăiesc, chiar legată de o pungă de oxigen. Nu trebuie să ajung o povară pentru ea. O să mă internez la un azil de bătrâni decent. Dar ar trebui să am mintea întreagă, că altfel e irelevant. Plus că abia aștept să trăiesc într-o societate manageruită și administrată de generația ei, care va fi un game-changer, pentru că a crescut cu tehnologia în mână. Gândul ăsta mă ajută să merg mai departe.

CONFRUNTAREA. La 60 de ani, am aflat că am o tumoare. Eram obișnuită cu ideea că s-ar putea să nu mai trăiesc. Nu eram încântată, dar nici disperată. Mi-am pus lucrurile în ordine și pe 1 ianuarie, pe masa de operație, eram împăcată, orice s-ar fi întâmplat. Când mi-am revenit și am simțit că sunt vie, că mă dor toate, am fost fericită că am scăpat.

LINIȘTEA. De atunci, discut cu soțul: „Dragă, dar e normal! Unul dintre noi va fi primul”. El zice să nu mă mai gândesc, de parcă ar fi o garanție că nu se mai întâmplă. El e proaspăt pensionat, are multe planuri. Pentru el nu există moartea. Pot să înțeleg.

Când aveam 20 de ani, nici mie nu-mi trecea prin cap. Apoi au venit grijile, copiii, serviciul, nu aveam când să mă gândesc la asta. Acum am tot timpul. Acceptarea ei îmi dă o libertate mai mare să mă bucur de viață. De la operație, fiecare zi e un dar.

VIITORUL. Știi cum se zice, când ești mort e ca și când ești prost. E rău pentru cei din jur, că cine pleacă nu mai știe nimic.

CONFRUNTAREA. Sunt văduvă de la 71 de ani. Din generația mea, mai am o singură colegă din școală cu mintea întreagă, cu care vorbesc la telefon. Ceilalți prieteni au murit. Ăsta e singurul regret, că sunt prea izolată.

În ultimii ani am tot căzut pe un picior bolnav din tinerețe, mi s-a degradat un nerv și mi s-au atrofiat mușchii. Umblu cu cadrul, nu mai ies din casă de anul trecut. Am un singur picior valid, pe care îl trag după mine, că nu nu-mi susține greutatea, chiar dacă am slăbit mult. Mi se văd toate coastele.

Nu e foarte obișnuit să ajungi la vârsta asta și să ai capul limpede. Încerc să fiu activă: gătesc, citesc, dau meditații la engleză sau germană.

LINIȘTEA. Mă gândesc doar de ce trăiesc eu atâta și alții mor la 30? Încerc să nu intru în teroarea morții, chiar dacă realizez că e foarte aproape. Mama a murit la 90 de ani, lângă mine, în timp ce stăteam de vorbă. A închis ochii și a adormit ca un copil proaspăt scăldat. Moartea e un proces firesc, de ce să-mi torn eu smoală-n cap?

VIITORUL. Fără să fiu bigotă, cred că sufletul există, iar după moarte intră într-un fel de colectiv care cuprinde omenirea și toată viața care există în univers. N-am frici sau speranțe.