Prin ce treci când deschizi o afacere în România, deși ești francez

Știi și tu cât de greu e să deschizi o afacere în România. O auzi tot timpul de la oricine a încercat vreodată să pornească una. Implică o tonă de birocrație, probleme, incompetență din partea autorităților care zici că vor să te mulgă și de ultimul leu și aici nici nu mai vorbesc despre ăia care-ți cer șpăgi. Ce să mai, e demoralizant să te gândești la business local, ca român. Și-ți dai seama că e și mai greu pentru străinii care vin în România și nu-s obișnuiți cu toate astea.

Un astfel de expat este Benoît Ribelles, pe care l-am cunoscut din primele zile în care a deschis o prăjitorie de cafea în orașul Hunedoara. El a plecat din Franța la 29 de ani, împreună cu iubita lui româncă, Liliana, și s-a stabilit la noi ca să-și deschidă afacerea asta, la care visau de mult.

Ajunși în România, Ben și Lili au urmat un curs de barista și și-au luat tot ce le trebuia ca să prăjească niște cafea la ei acasă. M-am dus la Benoît într-o dimineață, în timp ce prăjea un kil de cafea, să vorbim despre experiența lui de francez în România.

VICE: De ce te-ai gândit să vii în Hunedoara, un oraș cu destul de puțin potențial pentru cafea?
Benoît Ribelles: Pentru mine era mult mai simplu în Hunedoara decât în Franța. Acolo am încercat să fac același lucru, dar chiria era extrem de mare. După asta, am venit o scurtă perioadă în vacanță cu Lili și m-am tot gândit de ce să nu fac asta aici.

Cât de repede ai reușit să înveți română și să te descurci aici?
Când am ajuns aici, nu cunoșteam absolut deloc limba. Prima dată când am mers la magazin să cumpăr ceva, am întrebat-o pe Lili ce ar trebui să cer. Am plecat la colț, iar când am fost întrebat ce vreau, am uitat complet cum se pronunță, așa că am plecat. M-am întors înapoi ca să cer o sticlă cu apă, iar doamna de acolo a fost foarte drăguță.

De ce ai vrut să deschizi o prăjitorie de cafea și nu un bar?
Până la 25 de ani, am băut foarte puțină cafea. Am ajuns într-o zi într-o prăjitorie artizanală din Paris, unde am vrut să încerc câteva cafele. Era cu totul altceva față de ce încercasem până atunci, așa că am zis că vrea să fac și eu asta undeva.

Cum ți s-a părut prima zi când ai deschis?
Prima zi a fost cea mai nasoală. A fost plin de controale. Mă dusesem cu o zi înainte la Primărie pentru aprobări, iar a doua zi, când am deschis, Primăria a venit să verifice dacă am toate actele pe care mi le-au dat. Mai mult decât atât, țin minte că a venit Poliția și ne-a controlat exact ca pe niște traficanți de droguri, asta pentru că scrisesem pe magazin Cafea Columbia. Probabil, s-au gândit că, pe lângă cafea, am adus și droguri.

Cât de diferiți ți s-au părut clienții români, comparativ cu oamenii pe lângă care ai stat atâta vreme?
În România, interacțiunea pe care o am cu clienții este mult mai mare față cea din Franța. Acolo, clientul doar vine, cumpără și pleacă. Dacă nu îl cunoști sau nu aveți prieteni comuni, nu poți intra în vorbă cu el. Aici, oamenii sunt mult mai calzi și dornici de discuții. Emoția pe care o găsesc aici nu am mai întâlnit-o în altă parte.

Nu ți s-a părut că Hunedoara este un oraș prea liniștit pentru tine, în condițiile în care tu ai locuit foarte aproape de Paris?
Să știi că nu. Când am venit, oamenii nu dădeau nicio șansă cafenelei și îmi spuneau că Hunedoara e un oraș mort, lucru pe care nu l-am înțeles. În Franța, orașele moarte sunt alea în care, pentru o pâine, trebuie să mergi câțiva kilometri. Ori, în Hunedoara, găsești așa ceva la orice colț.

Care ți s-a părut cel mai interesant client care a intrat în cafenea?
A intrat unul în primele zile și mi-a cerut zece grame de cafea din fiecare sortiment, lucru care m-a șocat. Orice pasionat știe că nu ai cum să nimerești gustul cafelei din primele zece grame și ai nevoie de multe încercări. Atitudinea lui m-a lăsat mască. Totuși, a plecat cu trei pungi de câte o sută de grame.

Te-ai gândit vreodată să te întorci definitiv în Franța?
Nu m-aș întoarce niciodată! Recunosc că au fost zile și mai bune, și mai rele. Au fost zile în care au intrat poate doi sau trei clienți, dar nu am închis niciodată casa pe zero.