Cum au dus atentatele de la 11 de septembrie la terorismul islamist din zilele noastre

Ziua de 11 septembrie 2001 reprezintă un moment-cheie al vieților noastre. O tragedie transmisă în direct care a ținut o lume-ntreagă lipită de televizoare. Mulți ne amintim foarte clar, chiar și după 15 ani, unde eram și făceam în momentul în care am aflat ce se întâmplă la New York. Atacurile lansate de Al Qaida asupra Statelor Unite au avut un impact care trece mult de tragediile miilor de victime sau de emoția simțită, în întreaga lume, de cei care au văzut imaginile de la World Trade Center.

Afghanistanul și, mai târziu, Irakul au fost invadate în numele războiului împotriva terorismului care, treptat, s-a extins, practice în întreaga lume. Doar în urmă cu câteva zile, aviația americană a atacat poziții ale jihadiștilor în șase țări din Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Africa: Afghanistan, Irak, Siria, Yemen, Somalia și Libia.

Iar astea sunt doar câteva din țările unde ai parte de mișcări jihadiste și terorism islamic. Statul Islamic și ororile comise de luptătorii săi sunt, în mare măsură, rezultatele reacției în lanț care s-a declanșat în momentul în care avioanele au lovit Turnurile Gemene. Viața ta, astăzi, este afectată de ceea ce s-a întâmplat atunci.

Nu în ultimul rând, atentatele din 11 septembrie și evenimentele generate de acestea au dus la cristalizarea doctrinei jihadiștilor care, teoretic, pot justifica acum cu argumente religioase chiar și folosirea armelor de distrugere în masă.

Înainte de a vedea cum își justifică extremiști gen Al Qaida excesele și cum au explicat că, din punct de vedere religios, este ok să omori câteva mii de civili intrând cu avioanele în zgârie-nori, hai să vedem un pic ce-i cu jihadul ăsta despre care tot auzi vorbindu-se.

Traducerea de „război sfânt" este un pic forțată: „jihad" înseamnă, mai degrabă „luptă", „efort", iar această semnificație este relevantă pentru jihadul mai important, așa-numitul „jihad mare". Acesta privește eforturile fiecărui credincios de a deveni un mai bun musulman, de a trăi în funcție de preceptele morale ale religiei. Jihadul mic este cel care se referă la lupta armată propriu-zisă și se împarte în două categorii: defensiv și ofensiv. Jihadul ofensiv e legat de răspândirea mesajului coranic, prin forța armelor, în afara comunității, însă nu poate fi proclamat decât de către calif. Instituția califatului a dispărut, însă, cel mai târziu, odată cu abrogarea sa de către Mustafa Kemal Atatürk, acum aproape 100 de ani, deși unii spun că otomanii și-ar fi însușit abuziv titlul și că ultimul calif a murit cu mult mai devreme.

Califatele auto-proclamate de-a lungul timpului, cum este și Statul Islamic, nu se pun pentru că nu au sprijinul comunității.

Jihadul pe care îl poartă Al Qaida este, oricât de paradoxal ți-ar părea acest lucru, unul defensiv. În teorie lucrurile stau cam așa: în clipa când un teritoriu musulman este atacat, credincioșii sunt obligați să îl apere. Obligația asta este individuală și colectivă – individuală în sensul că sunt obligați să lupte cei din teritoriile atacate și, dacă aceștia nu fac față, din cele învecinate și tot așa; colectivă în sensul că întreaga comunitate trebuie să contribuie la efortul de apărare. Asta cu obligația colectivă îți explică de ce tipi cu bani de prin Golf finanțează grupări jihadiste.

Primul jihad important al epocii modern a fost prilejuit de războiul din Afghanistan. Atunci au apărut rețelele de finanțare, tot atunci militanți din întreaga lume musulmană s-au dus să-i ajute pe mujahedinii afghani să respingă invazia sovietică și, în sfârșit, în acea perioadă au fost puse bazele Al Qaida. La sfârșitul războiului din Afghanistan aveai mii de militanți cu experiență în luptă, radicalizați și în căutarea unei noi cauzele. Unii – în țări ca Algeria și Egiptul – și-au găsit acea cauză în lupta împotriva propriilor guverne. Raționamentul lor era următorul: guvernele respective nu erau islamice întrucât nu guvernau conform shariei. Mai mult, întrucât erau sprijinite de puterile occidentale reprezentau extensii ale acestora deci forțe invadatoare. Argumentul decisiv, însă, pentru lansarea jihadului de către Usama bin-Laden, a fost dat de prezența militară americană în Arabia Saudită – țară a locurilor sfinte ale Islamului – în timpul Războiului din Golf cu Irakul, în 1991, și după aceasta.

Acest lucru a fost menționat explicit în declarația de război făcută de bin-Laden în 1996, declarație în care mai sunt menționate și alte țări și regiuni unde musulmanii ar fi fost sub atac: Palestina, Irak, Cașmir, Filipine, Bosnia și Herțegovina etc. Așadar, din punctul de vedere al jihadiștilor, toate atacurile lor – inclusiv cele care au loc în afara spațiului musulman – reprezintă răspunsuri la o presupusă agresiune pe care, ca buni musulmani, sunt obligați să le dea.

Toată retorica asta cu jihadul, apărarea în fața agresiunii etc., nu e deloc convingătoare atunci când ai de-a face cu o atrocitate așa de mare ca cea de la 11 Septembrie. Atacurile de la New York și Washington au fost condamnate vehement de întreaga lume musulmană, inclusiv de organizații islamiste dintre care unele – ca Hamasul – purtau propriul jihad și nu erau străine de atacuri teroriste. În plus, în mod traditional, jihadul era purtat în așa fel încât să fie evitate excesele: civilii erau în general protejați, prizonierii nu erau executați, nu se distrugeau recoltele, nu erau incendiate locuințele și tot așa. Este celebru exemplul lui Sallahudin al-Ayubi – Saladin – care când a cucerit Ierusalimul i-a cruțat pe civilii creștini, cu toate că musulmanii fuseseră masacrați, anterior, de cruciați.

Al Qaida a publicat în 2002 un document în care a încercat să explice amploarea atacurilor din 11 Septembrie și faptul că acestea au vizat civili. Documentul este interesant pentru a vedea modul în care jihadiștii își justifică acțiunile; nu trebuie să uiți că tipii se consideră cei mai buni dintre musulmani și cred că, în locul lor, însuși profetul Muahammad ar fi făcut același lucru.

În primul rând, băieții redefinesc adversarul: nu mai este vorba de armată ci de societățile occidentale în ansamblul lor pentru că respectivele societăți sunt guvernate de persoane alese în mod democratic, așadar politicile guvernanților (inclusiv presupusa agresiune împotriva lumii musulmane) sunt sprijinite de întreaga societate. Odată ce au lămurit aspectul ăsta, jihadiștii o iau punctual și prezintă șapte argumente bazate pe Coran și pe faptele și spusele profetului.

Trebuie să înțelegi că, în jurisprudența islamică, un rol important îl joacă analogia – ce-a făcut sau ce-a zis Muhammad, care era ghidat de Dumnezeu, într-o situație similară. Ca să îți dau un exemplu de analogie din argumentația Al Qaida cu privire la 11 septembrie: Muhammad a folosit proiectile lansate de pe catapulte la asediul unei cetăți, Taif. Al Qaida spune că avioanele reprezintă proiectile iar turnurile gemene – fortărețe, întrucât acolo își aveau birourile mai multe firme care aveau contracte cu armata americană. Cu alte cuvinte, tot ce-au făcut ei la 11 septembrie a fost să tragă cu catapulta într-o cetate a adversarului. Drăguț, nu?

Cam toată justificarea atacurilor de la 11 septembrie merge pe linia asta, încercând să le arate musulmanilor de ce este ok să îi omori pe „cei protejați", adică pe civili: că se poate dacă n-ai cum să îi distingi de militari sau sunt folosiți ca scuturi umane, că și Muhammad a folosit într-o ocazie focul, că dacă vrășmașii omoară civili musulmani atunci și jihadiștii pot omorî civili de-ai lor și tot așa. O analogie de-a dreptul comică este folosită atunci când se spune că cei protejați pot fi uciși dacă au sprijinit adversarul prin „faptă, vorbă sau gând sau orice fel de asistență". De ce? Pentru că și Muhammad a ordonat decapitarea unui bătrân care nu putea să lupte, dar spiona pentru adversari.

Pentru Bin Laden&Co era exact același lucru să omori câteva mii de civili care or fi votat cu Bush, sau or fi zis că sprijină armata americană, sau or fi gândit că „e bine să avem baze în Arabia Saudită".

Abu Mahjin, un membru al celui mai temut grup jihadist din Siria, Fotografie via Am stat de vorbă cu un membru al celui mai temut grup jihadist din Siria

Tipii din Al Qaida nu au reușit să convingă prea multă lume că jihadul lor este OK, iar gruparea a fost serios presată după ce americanii au invadat Afghanistanul. Este drept că fusese atacat un teritoriu musulman, dar nimeni nu îi iubea foarte mult pe talibani și, în plus, multă lume înțelegea că un atac ca acela de la 11 septembrie avea să provoace o reacție pe măsură. Pe așa ceva miza probabil și Bin Laden, care s-ar fi așteptat, însă, ca un val de luptători să o ia către Afghanistan, cum o făcuseră și în perioada invaziei sovietice.

Lucrul ăsta nu s-a întâmplat, însă, și poate că jihadiștii și-ar fi frânt colții dacă americanii nu le-ar fi dat o gură de oxigen prin invadarea Irakului. Nu mă refer aici la faptul că resursele au fost redirecționate de la lichidarea Al Qaida și a talibanilor – deși și asta a contat enorm, pentru că tipii au avut timp să se regrupeze și să își revină în Pakistan, iar acum au ajuns să controleze o bună bucată din Afghanistan.

Ceea ce i-a ajutat pe jihadiști a fost percepția, clară de data aceasta, că un teritoriu musulman era atacat. Clerici care se abținuseră în cazul Afghanistanului și chiar condamnaseră atentatele din 11 septembrie au lansat apeluri la jihad . Mii de militanți s-au îndreptat către Irak unde s-au alăturat unei noi grupări: Al Qaida în Mesopotamia, condusă de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi. Al Qaida-mamă îi vedea ca principali inamici pe „cruciați și sioniști" – Occidentul și Israelul.

Zarqawi a început să se concentreze și pe un al treilea adversar, șiiții, pe care nu îi considera musulmani adevărați ci apostați. Atentatele sinucigașe lansate de teroriștii lui Zarqawi s-au înmulțit, provocând mii de victime, inclusiv în rândul civililor sunniți, iar aici băieții aveau o problemă întrucât, dacă pentru uciderea non-musulmanilor se mai poate găsi câte un precedent, religia interzice în termeni clari uciderea altor musulmani. Excesele comise de Al Qaida din Irak i-au deranjat până și pe liderii rețelei, care au reacționat public și i-au cerut lui Zarqawi să se tempereze. Tipul nu a fost foarte impresionat și a răspuns, tot public, că religia este amenințată, iar dispariția acesteia ar fi răul suprem. Pentru a preveni acest rău este acceptabilă comiterea unui rău mai mic – uciderea câtorva musulmani într-un atentat sinucigaș.

În plus, toți cei care mureau așa deveneau martiri, la fel ca și atentatorii-sinucigași astfel încât, împreună cu aceștia, aveau să ajungă în Rai. Și, apropo de limbaj: sinuciderea este, de asemenea, interzisă în Islam, așa că toți băieții ăia cu creierii spălați care se aruncă în aer nu sunt considerați sinucigași ci martiri.

După ce Zarqawi a fost ucis de americani, Al Qaida în Mesopotamia s-a transformat mai întâi în Statul Islamic din Irak apoi în Statul Islamic din Irak și Levant (ISIS sau ISIL) și, în sfârșit, în Statul Islamic. Ăștia n-au mai stat la discuții cu Al Qaida când noul lider al grupării, Ayman al-Zawahiri, i-a admonestat: au rupt-o cu rețeaua teroristă pentru a-și vedea liniștiți de treabă – decapitări, execuții în masă, oameni arși de vii, crucificări, etc.

Pare cumva ciudat, dar astăzi Al Qaida pare de-a dreptul moderată dacă o compari cu Statul Islamic.

Acum nu trebuie să-ți închipui că al-Zawahiri și compania s-au pocăit: este pur și simplu vorba de o strategie de PR, băieții vor să atragă cât mai mulți musulmani de partea lor și d-aia încearcă să prezinte o față, hm, să-i zicem mai umană. Ideologic, însă, nu există diferențe majore între Al Qaida și Statul Islamic. Până la urmă, Statul Islamic este copilul Al Qaida.

Iar reacția în lanț produsă de atacurile Al Qaida din 11 septembrie 2001 au dus la situația în care ne aflăm astăzi: grupări islamiste afiliate sau aliate fie cu Al Qaida, fie cu Statul Islamic au ajuns să controleze teritorii în Irak, Siria, Libia, Yemen și Somalia, au fost pe punctul de a ocupa Maliul și desfășoară campanii violente într-o grămadă de alte țări.

Nu mai vorbim de valul de atentate care au vizat, în ultimii 15 ani, ținte occidentale, atât în Europa și Statele Unite cât și în afara acestora. Extremiștii musulmani și problemele generate de ei reprezintă, în continuare un pericol mai jos, astfel încât războiul global împotriva terorismului – indiferent care ar fi denumirea sub care este purtat acesta – este departe de a se fi terminat.

Citește și alte chestii despre jihadiști:
Parodiile după videoclipurile teroriste promovează ura față de musulmani
Statul Islamic arată într-un clip cum „un copil al califatului" omoară un adolescent palestinian
Sirienii homosexuali sunt șantajați, torturați și omorâți de jihadiști