Fotografi de înmormântări din România mi-au povestit cum e să surprinzi durerea oamenilor

„A sunat telefonul. Un număr necunoscut:

«Faceți poze la evenimente? Am astăzi la ora 12 un eveniment și am nevoie de un fotograf. Vrem să avem niște amintiri frumoase!»

Am luat rucsacul foto și m-am urcat în mașină. Mare mi-a fost mirarea când am ajuns lângă Crematoriul Vitan. Inițial, în naivitatea mea, am crezut că e vorba de cineva din administrație… poate o onomastică, poate o petrecere de firmă. Într-o cameră întunecată, un grup de persoane era strâns în jurul unui sicriu deschis. Ok… trebuie să o fac și pe asta, dacă am ajuns aici. Cei dragi se perindeau la poze. Am început clasic cu soția, apoi cele două fete, apoi soția și fetele, apoi soția, fetele și iubiții lor, apoi prietenii și, la final, o poză de grup. Le-am trimis pozele pe email și fiecare dintre cei prezenți și-au văzut de drumul lor."

Îmi povestea, acum ceva timp, Emanuel*, un prieten fotograf, șocat că nici nu i-a trecut prin cap ce o să aibă de pozat în ziua aia banală. Am râs. A râs și el. E genul ăla de scenă pe care ar fi scris-o Allan Ball într-un episod imaginar din Six Feet Under. Nebunie, nu alta, să-ți imaginezi cum explodează blitzurile pe deasupra sicriului, în timp ce oamenii bocesc, sau, și mai rău, să-ți imaginezi că ești fotograful prins într-un astfel de scenariu, care trebuie să mai și editeze după aia pozele.

Ce preset de Lightroom ar merge pe close-up-ul ăsta cu mâinile pe piept?

Moartea e, în general, o chestie la care nu-ți prea place să te gândești. E treaba aia care se întâmplă altcuiva, sau, dacă e vorba de tine, altcândva, într-un interval de timp nedefinit, care - preferabil - tinde spre infinit.

Așa că am vrut să înțeleg de ce ai vrea ca la înmormântarea cuiva drag să ai un operator video și un fotograf care să se învârtă intruziv în jurul sicriului și am vorbit cu mai mulți oameni, specialiști - să le zic așa - în fotografie funerară și tradiții românești.

Victorienii se pare că aveau un răspuns la întrebarea asta, pentru că genul ăsta de fotografii dubioase cu morți erau la mare căutare pe la sfârșitul secolului 19, și chiar și la începutul secolului 20. S-ar putea să fi avut o contribuție și faptul că tehnica epocii respective nu permitea decât lucrul la timpi de expunere foarte lungi, ceea ce însemna că, pentru ca o fotografie să nu iasă mișcată, trebuia să stai neclintit în fața aparatului mult timp. O chestie la care morții se pricep prin definiție mult mai bine ca vii.

În România, habar n-am ce se întâmpla în epoca victoriană în domeniul fotografiei funerare, însă în perioada comunistă documentarea înmormântărilor era o practică foarte populară. Întreab-o pe bunică-ta, sigur are dosite undeva într-un sertar niște poze cu sicrie de la înmormântările neamurilor, cam ca astea:

Poate era de vină reprimarea emoțională pe care ți-o impunea regimul. Poate a fost doar un trend. Ce e cert, însă, este că trendul n-a murit. Și că există fotografi și operatori care sunt acolo pentru toți cetățenii îndurerați care decid că e cazul să imortalizeze, pentru posteritate, tragediile din familie. Sau, de fapt, firescul morții.

Foto video Demy este o firmă din Oradea care oferă servicii foto video pentru tot felul de ocazii, inclusiv pentru cele trei mari momente ale vieții, adică la nunți, botezuri și înmormântări, ca să fie călătoria omului prin viață documentată complet.

Dorel, de la demy.ro, n-a părut prea încântat de subiect, dar presupun că e de la sine înțeles că de genul ăsta de subiect nu prea e nimeni încântat. Însă mi-a povestit că fotografiază înmormântări, deși face asta destul de rar, cam o dată pe an:

Aici n-am putut să-l contrazic. Munca e muncă, nici legistului de la IML nu-i place prea mult probabil, dacă nu e zombie în secret, caz în care probabil e fericit că mănâncă gratis la muncă, dar cineva trebuie s-o facă și pe asta.

Claudiu Ștefănescu e operator video de 23 de ani, și de 15 ani mai face, cam odată pe an, și înmormântări. Cumva jobul ăsta a venit firesc, ca o continuare a celui precedent, de reporter la televiziunea locală din Onești:

„Era o vreme când aveam abonament la morga orașului, lucrând în televiziune, reporter, pe incendii, spargeri, crime, accidente. În '93 se circula groaznic. Una, două, telefon de la poliție și eram chemat la accidente. Înmormântarea mai e cum mai e, dar la accident, când găsești bucăți de om împrăștiate pe șosea, e dificil."

Și Claudiu execută astfel de lucrări ca să câștige și el o pâine, dar nu neagă că, emoțional, genul ăsta de muncă te consumă, chiar dacă la un moment dat devii ceva mai blazat:

Pentru Claudiu a fost greu prima oară. A doua oară „îți faci meseria". „A treia oară nici nu mai simți mare lucru". Toate astea l-au afectat, că doar nu e făcut din oțel. „Dar ajungi să reziști, după ce lucrurile astea se transformă într-o rutină".

Asta în condițiile în care participanții la eveniment nu sunt întotdeauna pregătiți să dea nas în nas cu camera video și, uneori, nici nu reacționază prea plăcut. Tot Claudiu îmi povestește:

Claudiu e, de fapt, mai artist din fire. A filmat și la înmormântarea tatălui Nadiei Comăneci. „N-am vrut eu, m-au chemat preoții". Rudele, când l-au văzut, au zis „mulțumim, dar nu".

Au insistat preoții, însă, așa că oamenii s-au dus să o întrebe pe Nadia. În cele din urmă, fosta gimnastă a cedat.

Laurențiu Blidar, fotograf, operator freelancer și colaborator de ocazie al casei funerare Silentium Aeternum din Arad, mi-a explicat că au fost și cazuri când oamenii, cum vedeau camera de filmat, se strângeau rapid în jurul sicriului. Nici pentru el nu e floare la ureche să lucreze pe astfel de evenimente:

„Erau dăți în care plecam cu câteva «amintiri» cu răposatul, dar cu timpul îți trece, te acomodezi. Cel mai marcant moment a fost ăla în care a trebuit să fotografiez un copil de vreo 13 -14 ani, răpus de ciroză sau nu mai știu ce boală, care - credeți-mă - nu arăta prea bine. Gândul că în fața camerei ai un copil care nu împlinise majoratul e puțin macabru…"

Dar, până la urmă, cine ar vrea astfel de poze și de ce?

„Cum de ce? Ca să își aducă aminte de cel care a murit, peste ani, dacă vede înmormântarea", îmi explică, tranșant, Dorel. Și, poate, pe undeva, e și un artificiu de imagine, sau cel puțin asta este teoria lui Claudiu: „Mulți fac lucrul ăsta pentru că se poate face. Dacă e de bonton să vină un cameraman să filmeze, poate nici nu se vor uita vreodată pe filmare, dar facem că se face, e un pic de fală prin chestia asta."

Cât despre cum arată pozele și filmările care se fac acolo, ele depind, în general, atât de client, cât și de profesionist. Îmi explică Laurențiu Blidar mai multe despre chestia asta care pare un ritual, deși nu e.

„Fotografiile sunt cu familia răposatului în jurul sicriului, când sărută sicriul, când pun sicriul în groapă și coroanele agățate prin curte. Am participat la funeralii unde răposatul era de etnie romă, și aici lucrurile stau puțin altfel: trebuia să fotografiem mâncarea, pe rude plângând în jurul sicriului și, nu în ultimul rând, coranele."

Dar abordarea poate fi și ceva mai artistică, sau cel puțin așa preferă Claudiu, care evită să filmeze decedatul „pentru că nu-i vede rostul":

Cristian Porcolean, de la Silentium Aeternum, care la cerere oferă servicii foto-video la pachet cu florile și sicriul, face un mini-profil al oamenilor care vor prezența unui fotograf la înmormântarea unui om apropiat.

Aproape 20% din clienții lor doresc astfel de servicii. Iar dintre ei, cei mai mulți sunt oamenii cu bani, cei de etnie romă și cei ale căror rude sunt plecate în străinătate și care nu pot ajunge la înmormântare, explică Porcolean.

De fapt, și ăsta e un job ca oricare altul, pentru că moartea, ca orice alt lucru, face și ea parte din viață. Dar nu o dăm în Heidegger acum. Pur și simplu oamenii vor să păstreze o ultimă amintire cu decedatul.

„Vrei să revezi momentul și chipul drag", conchide, aproape poetic, Cristian. Chiar dacă pe chipul drag s-a instalat deja rigor mortis.

Am vrut să înțeleg, totuși, dacă treaba asta este o componentă a doliului. Dacă îi ajută, poate, pe oameni să treacă prin suferința cauzată de moarte.

Psihologul Mihai Bădică îmi explică ce zace, cel mai probabil, în mintea oamenilor care recurg la serviciile astea:

Practic, fotografierea ajută la vindecare, la diminuarea durerii, dar are și ceva ritualic în ea. „La fel ca bătutul de cuie în capacul sicriului sau aruncarea primului bulgăre de pămînt, reprezintă un gest asigurator ce subliniază caracterul ireversibil al morții", mai spune el.

Cu alte cuvinte, când nu-ți vine să crezi că tragedia s-a întâmplat, filmarea sau pozele îți vor aminti, fără dubii, că nu visezi. Moarea e cât se poate de palpabilă.

Pe alții, însă, îi surprinde că nici moartea nu mai e ce-a fost. Antropologul Vintilă Mihăilescu spune că practica fotografiei funerare s-a restrâns foarte mult în ultimul secol, și e chiar uimit că moartea a fost băgată în sertar în societatea noastră tanatofobă și obsedată de conservarea iluziei vieții eterne:

Antropologul mai spune că, de fapt, nu e vorba de nicio particularitate românească, ci despre o „ atitudine multi-milenară". Îmi amintește că una dintre primele fotografii din lume este tocmai aceea a unui om mort. Vorbește despre o imagine scrijelită pe pereții unei peșteri. Cam ca desenul ăsta rupestru din Peştera Lascaux, din Franţa.

Din tot tabloul ăsta al morții, nu avea cum să lipsească un element de bază: biserica. Fără ei n-ai parte nici de înmormântare, nici de filmare, doar dacă vrei, eventual, să îngropi un mort rapid și eficient în grădină. Deloc legal, deloc original.

L-am întrebat pe preotul Eugen Tănăsescu, din Constanța, cam care este poziția Bisericii față de astfel de practici, care nu par neapărat cele mai creștinești.

Surpriză, surpriză, Biserica e surprinzător de chill:

„Nu știu de ce ar cere cineva așa ceva, dar n-am o problemă atât timp cât nu transformă biserica în platou de filmare, de spectacol. Înmormântarea e un eveniment privat, nu avem nimic împotrivă și nu dăm pe nimeni afară dacă oamenii se poartă decent. Iar treaba asta nu contravine cu învățătura bisericească, nu intră în contradicție cu analele, cum e la incinerare, pentru că nu are un efect spiritual."

Totuși preotul Tănăsescu spune că „ să faci selfie cu decedatul e o formă de narcisism. Dar poate ar putea fi util în sensul învățăturii, cum că ne vine și nouă rândul."

Cum ar veni, liber la poze cu sicriul, atâta timp cât nu faci circ.

La sfârșitul zilei, fiecare suferă în felul lui. Dacă pe om nu-l deranjează o lampă în ochi în timp ce plânge lângă mort, cine sunt eu să mai comentez. Și poate că, într-o societate în care vorba „despre mort, numai de bine" e cutumă a cărei încălcări o să îți atragă priviri cu laser, faptul că există oameni care aleg să trateze moartea la fel de festiv ca pe celelalte două evenimente mari din viața omului pare aproape un soi de relaxare.

Da, o să murim cu toții. Eu, probabil, cu camera în mână, însă n-aș vrea să fiu de partea cealaltă a obiectivului când sunt dusă pe ultimul drum.

Sărbători fericite!

*Anumite nume au fost schimbate