Bret Easton Ellis crede că suntem toți niște fraieri

Bret Easton Ellis acasă în LA, fotografiat de Jamie Lee Curtis Taete.

A fost suficient ca scriitorul Bret Easton Ellis să deschidă gura ca toți fraierii din lume să se bage în seamă și să îi ceară socoteală pentru că e un manipulator imoral. În anii '80 și '90, ai fi putut simpatiza cu oamenii care se simțeau jigniți de cărțile lui, dacă nu ar fi petrecut prea mult timp în compania managerilor financiari sau a dobitocilor din lumea modei. Dacă ar fi făcut asta, ar fi realizat că American Psycho și Glamorama sunt de fapt reprezentări ale jurnalismului. Mă rog, îmbrăcați în Valentino și împroșcați cu sânge, dar documentarele despre un anumit moment din istorie sunt toate la fel. „Cele şase sau şapte cărți reprezintă un fel de autobiografie,” spune el. „Când mă uit la ele mă gândesc, „Oh, ăsta eram eu in ’91. Iar ăsta eram eu în ’88. Bun, înțeleg.”

Acum a făcut trecerea la film, scrie scenarii pentru TV și are propriul podcast, în care, printre alte nume mari, apar şi Kanye West și Marilyn Manson. Și totuși a trebuit să facă față în mod repetat acuzațiilor că este „vulgar” din partea bloggerilor și oprobiului general de fiecare dată când critică pe cineva pe Twitter.

Când l-am sunat acasă în L.A. săptămâna trecută, Bret a vorbit cu pasiune despre frustrarea sa față de generația pe care el a poreclit-o „Generația Fraierilor”: tu, eu, oricare alt tânăr hipersensibil care a crescut cu internetul. (Deși adevărul este că suntem martori la apariția unei noi generații a internetului care se mândrește cu orice, mai puțin cu sensibilitatea asta exagerată). Timp de câteva ore am fost impresionat cu adevărat de interesul lui față de viețile oamenilor care au crescut citindu-i cărțile, de tehnologia pe care aceștia o folosesc și de modul în care consumă cultură. Iritarea lui pare să fie mai degrabă din prea multă grijă, decât din dispreț.

Atunci, de unde atâta panică?

VICE: De ce mă numești pe mine și pe contemporanii mei „Generația Fraierilor”?

Bret Easton Ellis: Trebuie să înțelegi că abordez lucrurile astea din perspectiva cuiva care face parte din cea mai pesimistă și ironică generație care a existat vreodată. Când aud milenarii că se plâng de abuzurile virtuale sau cum ele duc la suicid, mi-e greu să înțeleg. Iubitului meu care face parte din aceeași generație cu ei îi este mai ușor, dar până și el e de acord că sunt toți foarte sensibili. Le este greu să accepte critica și din cauza asta, majoritatea ideilor pe care le au sunt de căcat. Iar atunci când cineva este criticat pentru ele, par să se prăbușească sau persoana care îi critică este numită hater, un om căruia îi place să se contrazică sau pur și simplu cineva care își bate joc.

Pe de-o parte, e vina celor care i-au crescut, care i-au cocoloșit cu laude gen „primeşti patru stele doar pentru că ai participat", înţelegi? Dar în final, toată lumea se lovește de eșecuri în viață: cineva nu te place sau nu îi place ceea ce faci, altcineva nu îți împărtășește dragostea… oamenii mor. Avem de-a face cu o generație care are multă încredere în sine și e exagerat de pozitivă în legătură cu multe, dar când dau de cea mai mică problemă, s-a zis cu ei.

Mi-am dat seama zilele trecute că sunt aproape de v ârsta lui Patrick Bateman. Viața lui era una destul de tipică pentru un new-yorkez de 27 de ani atunci când ai scris American Psycho, dar nici că se putea să fie mai departe de realitatea mea.

Nu vreau să aduc vorba de tipul ăsta de 27 de ani [iubitul lui Bret] prea des, dar ți-ar da dreptate în totalitate. American Psycho este despre o lume atât de străină lui, precum planeta Saturn.

Cred totuși că este o lume care ne-a fost promisă.

A existat un moment când ne-am dat seama că promisiunile erau niște minciuni și că economia o să o ia razna. Este vina generației baby boomer pentru că și-au crescut copiii pe culmile imperiului, într-o lume fantastică. Generația mea [generația X] și-a dat seama, cum se întâmplă în majoritatea fanteziilor, că era ceva nesatisfăcător, așa că ne-am revoltat prin intermediul ironiei, negativității și a atitudinii, ne permiteam să facem asta. Realitatea noastră nu era problematică din punct de vedere economic.

Așa e, despre asta e vorba în The Wolf of Wall Street. De-asta îți place atât de mult?

Niciodată nu îmi place un film datorită subiectului. Îmi place pentru că este o operă de opinie și nu tratează un subiect care apare peste tot în filmele din ultima vreme, și anume decența: oameni în regulă supuși stresului sau dificultăților.

Pentru mine, e o poveste clasică a unui tânăr, ca Barry Lyndon. Nouă din zece tineri o dau în bară, se alege praful de tot: își cheltuie toți banii, își bagă picioarele în reputația lor, nu se controlează, nu se gândesc la viitor şi se duce totul. Găsesc asta de-a dreptul hilar, iar Leonardo și-a interpretat rolul uimitor de bine. Păcat că nu o să câștige un Oscar anul asta.

Când l-ai văzut în film, ți-ai dorit să îl fi jucat pe Patrick Bateman?

Nu m-am implicat prea mult în producerea filmului. Tot ce știu este că după ce i-au oferit rolul lui Christian Bale, i-au făcut o ofertă și lui Leo. În sfârșit ar fi încetat lumea să îl știe drept Jack din Titanic, ceea ce cred că e destul de jenant pentru el. Nu știu exact ce s-a întâmplat. Nu știam nici cât de mult se pregătise Christian pentru American Psycho, așa că probabil am părut insensibil, când l-am susţinut pe Leo. Ca să îți răspund la întrebare, da, mi-ar fi plăcut să îl văd în acel rol, dar probabil am fost mai atent așa, a fost mai bine să lucrez cu un actor aproape necunoscut.

Ai spus ca Terrence Malick a fost o mare sursă de inspirație.

Unul din momentele cheie din viața mea de cinefil a fost când am văzut Days of Heaven și am realizat că filmul ăla era o formă de artă. Revelația m-a îndrumat în timp ce creșteam în LA și eram foarte atent la tot ce se întâmpla în industria cinematografică. Dar în 1978, atunci am înțeles totul, de-asta am o legătură așa puternică cu filmul ăsta și îl văd o data la doi ani. Mă face să mă întorc în acel moment.

Există vreun stil pe care ți-ar plăcea să îl reproduci în filmele tale?

Nu știu ce să zic despre asta. Una din problemele pe care le-am avut cu The Canyons a fost că aș fi făcut acțiunea filmului mai alertă. Nu am concepția aia asiatică pe care o are Paul Schrader, influențat de Yasujiro Ozu și mari regizori japonezi din anii '50 și '60. Ăsta este ritmul lui în materie de filme.

Pare o nepotrivire destul de mare cu viziunea ta pentru film.

Pare mai mare decât este de fapt. The Canyons a fost produs într-un mod neconvențional. Urma să nu luăm nici un ban pentru film și să îl punem pe iTunes. Nu ne-am gândit că o să devină un eveniment cultural notoriu în State.

Sigur te-ai gândit că rolul lui Lindsay Lohan va avea efectul ăsta.

Nu, dar a fost un film de $150,000. Pierdeam vremea în căminele prietenilor, nu încercam să producem The Godfather. Eu am scris scenariul, cred că a fost unul dintre cele două scenarii de care Schrader nu s-a atins deloc în toată cariera lui, iar celălalt a fost scris de Harold Pinter, pentru filmul The Comfort of Strangers, un film care a influențat The Canyons, iar Schrader îl voia filmat așa cum era el obișnuit să o facă. Și am crezut, „Eh, o să fie mai alert ritmul după ce îl edităm.” Și chiar a fost, oarecum.

Uite, la 20 la sută din oamenii pe care îi cunosc le place filmul, la 80 la sută nu. Dar despre aspectul ăsta mizerabil, incomplet, ce pot să spun? În viziunea mea, are sens.

Portretul sinistru al LA-ului pe care l-ai arătat în Less Than Zero, cu acei coioți care urlă și cadavrele aruncate pe jos pe alei, este o descriere realistă a locului? Sau ți-ai schimbat părerea pe parcurs?

Cred că puțin din amândouă. Cred că am avut o copilărie idilică în sudul Californiei. Da, în acasă era o căsnicie care nu mergea bine și am suferit puțin de depresie, dar aveam plaja, mall-urile, mulți prieteni care conduceau mașini decapotabile. Cât de nasol poate să fie asta?

Nu îmi lipsea popularitatea: aveam mulți prieteni, dădeam petreceri, aveam o…iubită. Dar faptul că scriam tot timpul mă îndepărta puțin de mulțime și din cauza asta aveam tendința să văd lumea altfel.

În regulă. E adevărat că scrii un serial despre crimele clanului Manson?

Da, deși nu aș spune că este despre crimele lor, ci despre contextul crimelor în L.A. în decursul a doi ani. Serialul începe cu un an înainte de crime. Sunt abia la început, am plănuit doar primii pași.

Scrii o nouă carte?

Da, dar mi-aș dori să nu conteze pentru oamenii care țin la mine. Aproape că am avut o cădere nervoasă în ianuarie anul trecut (2013). Am scris mai mult în 2012 decât am scris în toată viața mea: o serie de filme dintre care două au fost produse și o mulțime de episoade. În ianuarie 2013 eram deja obosit. Aveam o poftă nebună să scriu proză, așa că am început să lucrez la cartea asta. Din când în când îmi mai aduc aminte și lucrez la ea până sunt distras de altceva. E pe biroul meu, lângă o piesă pe care o scriu.

Ce te-a făcut să vrei să faci podcast-ul?

Am publicat o lucrare foarte lungă (patru mii de cuvinte) pentru Out Magazine. A primit multă atenție aici în State, dar când am citit articolele scrise ca răspuns, mi-am dat seama că oamenii s-au oprit din citit pe la jumătate.

Așa-i internetul.

Ei bine, e vorba aia că internetul e perfect pentru a scrie articole lungi și a publica 11 mii de cuvinte, dar nu înseamnă că oamenii vor citi totul. Așa că m-am gândit, dacă aș avea un podcast, aș putea să spun tot ce vreau. Nu eram de acord cu ideea unui talk show la radio la început, dar până acum a fost chiar interesant. Nu înțeleg ideea ca un scriitor să fie închis la ultimul etaj al unui turn. Am văzut oameni care reacționează negativ la faptul că sunt pe Twitter și că-mi dau cu părerea vizavi de cultura pop. Îmi place asta, dă peste cap ideea pe care o au oamenii despre mine.

Asta-i una din probleme pe care le-ai avut cu David Foster Wallace, cum s-a dat el mare că e autor?

Cred că David Foster Wallace e un mare impostor, chiar mă mir că oamenii îl iau în serios. Desigur, lumea spune același lucru despre mine și am fost criticat pentru cum vorbesc despre Wallace, din cauza poveștii foarte sentimentale a sinuciderii lui.

Dar totul are legătura cu generația asta a fraierilor și efectul ei asupra rețelelor sociale. Dacă ai o părere sarcastică despre orice, ești un muist. Pentru mine, asta e o problemă, limitează discuția. Dacă pur și simplu îți plac toate, despre ce o să mai vorbim? Despre cât de minunat e totul? Despre cât de des apăs butonul de like pe Facebook?

Parcă BuzzFeed spuseseră că nu o să mai publice recenzii negative, serios? Atunci ce o să se întâmple cu lumea culturii? Ce o să se întâmple cu conversația? O să se aleagă praful de ele.

Da, dar bănuiesc că acum, în locul banilor, avem popularitatea și cea mai mare realizare e atunci când mii de oameni îți dau like la căcaturile pe care le postezi pe Facebook. Dacă așa stau lucrurile, cum poți creea ceva care să conteze cu adevărat?

Sunt de acord cu tine și sunt întrista că nu există o cale economică de a te înălța, singura posibilitate este prin propria marcă, profilul și prezența în rețelele sociale. Cred că sunt prea în vârstă să folosesc Instagram și Tumblr în avantajul meu, nici măcar Twitter-ul nu îl folosesc cum trebuie. Dar locuind cu cineva de 27 de ani, cred că lucrurile stau așa cum le-ai descris tu: prezența online este tot ce contează.

În timp ce iubitul meu și prietenii lui pot fi sarcastici și răutăcioși uneori, de fapt ei vor să aibă o imagine plăcută și amiabilă.

Dar nu aș putea spune că munca ta din anii 80 și 90 a fost chiar imorală. American Psycho a transmis un mesaj destul de moral. Poate nu a fost exprimat ca lumea, dar el a existat.

Trebuie să îl simți totuși. Am primit critici aiurea pentru American Psycho, în care oamenii au spus că am intenționat să rănesc alte persoane. Dacă ar fi fost adevărat, nu mi-aș fi petrecut trei-patru ani cu el, pur și simplu aș fi umplut fiecare pagină cu descrieri oribile. Am scris despre viața mea, despre cum este să fii Patrick Bateman, un tânăr în New York-ul de atunci și să te pierzi în acea cultură yuppie, care înseamnă de fapt doar consumerism cultural. Să simți că trebuie să ai tot ce avea un tânăr din vremea aia și să te urăști pentru că nu se poate, să urăști societatea și să nu vrei să crești. Despre asta este de fapt American Psycho. A fost un roman foarte personal.

Pe lângă asta, ca majoritatea bărbaților, îmi imaginam o lume fantastică lipsită de gust, iar dacă chiar vrei să recunoşti asta, o să ți-o iei de la oameni.

Când oamenii te acuză că ești misogin, mereu mă gândesc, „Clar, asta pentru că bărbații o duc atât de bine în cărțile alea.”

Ei bine, uite. [Râde] Asta este exact ce ar spune un misogin, dar niciodată nu am simțit că aș fi unul. Dar totuși, e interesant să imi amintesc de cum mă simţeam în trecut când eram acuzat de asta și să înțeleg de ce ar spune cineva aşa ceva. De exemplu, nu cred că American Psycho este câtuși de puțin un text misogin, cred că misoginismul doar face parte din imaginea generală. Dar, așa cum am spus în podcast-ul despre Wolf of Wall Street, o descriere nu este o susținere a ideii.

Am fost criticat pentru ce am spus despre Kathryn Bigelow pe Twitter [Ellis a spus că pentru că o „bunăciune”, este „supraestimată” ca regizor]. În primul rând, am crezut că este un comentariu estetic, despre Hollywood, opus sexismului, dar a ieșit într-un mod care mai mult a enervat oamenii deja sensibili la acest subiect. Am pățit la fel și când am spus că Alice Munro este supraevaluată, fără ca oamenii să știe că am criticat mulți autori care nu imi plac și am lăudat munca autoarelor pe care le iubesc. De exemplu, prietena mea Donna Tartt are un roman numit The Goldfinch, foarte bun și sunt impresionat că cineva poate scrie așa ceva.

Și niciodata nu te sfiești să spui cât de mult o iubești pe Joan Didion.

Ei bine, din când în când apare cineva care îți schimbă punctul de vedere. Înainte de Didion, a fost Hemingway, atunci când aveam 12 sau 13 ani. Didion a apărut mai târziu, când eram în liceu și a fost mult mai personal pentru că scria despre sudul Californiei, despre străzi pe care treceam. Descria o sensibilitate a femeilor care corespundea cu ce observam la prietenele mamei mele. Am încercat să scriu Less Than Zero poate de vreo două ori înainte să fie publicat, iar Joan Didion a jucat un rol foarte important în formarea romanului.

Ți se pare că feminismul se transformă în activism agresiv?

Acum câțiva ani, Jezebel.com mi s-a părut foarte sinistru și îngrijorător. Nu e ca și cum mi-ar păsa prea mult, dar acum acum e prea de tot. Cred că treaba cu hărțuirea Lenei Dunham (și nu vreau să fiu cel care spune „Oh, Jezebel a mers prea departe de data asta”), arată unde se situează feminismul în momentul de față.

Mă tot gândesc că feminismul e pe drumul cel bun, în mare parte pentru că femeile pe care le cunosc, vor doar să fie ele înseși, sexy și drăguțe. Când l-am cunoscut pe James Deen și m-am implicat în munca lui, am cunosc multe femei care lucrau în industria pornografică și când am văzut cât de ok erau cu asta, mi-am schimbat părerea.

Nu crezi că industria asta le-a distrus?

Nu, nu asta le-a distrus. Iubita lui James Deen [Stoya, editorialist la VICE] lucrează în industrie și, la fel ca James, nu arată ca un star porno obișnuit. Are chiar și un blog unde scrie despre pornografia feministă și cum reușește să controleze tot.

Poți să îmi spui despre colaborarea pentru filmul lui Kanye?

Știi ceva, nu pot. Face parte din lumea lui Kanye, iar subiectul ăsta face parte dintr-o altă perioadă. A venit la mine și m-a rugat să scriu filmul. La început nu am vrut, apoi am ascultat Yeezus. Asta era la începutul verii trecute și îmi conduceam mașina. Îmi dăduse o copie în exclusivitate, iar gândul meu a fost, indiferent dacă sunt potrivit pentru proiectul ăsta sau nu, vreau să lucrez cu cel care a făcut albumul. Așa că la dracu’, am acceptat și uite așa s-a întâmplat. Asta a fost acum șapte sau opt luni, o să vedem ce se întâmplă.

Chiar îmi place de el ca persoană. Știu că în presă apare ca și cum ar juca teatru, dar dacă stai de vorbă numai cu el timp de trei ore într-o cameră, e cu adevărat impresionant.

Cred că tocmai a încălcat regula și a recunoscut că e un narcisist, iar asta e ceva ce oamenii nu suportă.

De ce, mă rog, există regula asta?

Așa-i, dacă lucrezi în media sau divertisment, șansele sunt ca tu să fii un narcisist.

Da, ai dreptate. Toți suntem, iar el este unul dintre oamenii care recunosc asta, motiv pentru care îmi place de el și îmi doresc ca mai mulți oameni să îi urmeze exemplul. Cred că asta o face pe Jennifer Lawrence atât de atrăgătoare, ea este viitorul imaginii publice a Hollywood-ului. Nu știu unde se aplică „vechile reguli” ale imperiului, cum că ar trebui să te porți cel mai frumos pe covorul roșu. Ar duce la o societate limitată.

Poți să explici diferența dintre imperiu și post-imperiu? Pentru că faci mereu referire la ele.

Imperiul este SUA cam de după Al Doilea Război Mondial până puțin după 11 septembrie. Atunci era pe culmile puterii, al prestigiului și creșterii economice, apoi a pierdut o mare parte din lucrurile astea. În privința tehnologiei și rețelelor sociale, masca mândriei s-a dus ușor, ușor. Acea atitudine bazată pe experiență cum că ești mai bun decât ceilalți, mai bun decât orice și încercarea de a arăta că nu ai nici o problemă. Post-imperiul se bazează pe onestitate, arată mai degrabă realitatea decât s-o mascheze sub o grămadă de sensuri obscure.

Poți să arăți o versiune „reală” a ta online?

Ei bine, să iei o altă identitate, face parte din perioada post-imperială. Asta este noua mască. E mai distractiv să fii cât de bun poți și să minți dacă ești nevoit, decât să îți ascunzi sentimentele. Decât dacă, binențeles, crezi cumva că asta este o nouă formă a imperiului.

Donwloadează podcast-ul lui Bret Easton Ellis despre Marilyn Manson, Kanye West și Judd Apatow de aici.

Bret își va lansa propriul canal de YouTube în curând.

Urmărește-i pe Nathalie (@NROLAH) și Bret (@BretEastonEllis) pe Twitter.

Traducere: Ioana Dumitrescu