Povestea acestui film o să-i facă pe prietenii tăi homofobi să plângă

„Ce ai zice să-ți depășești limitele și s-o bagi într-a cincea?” îi zice Tusker partenerului său Sam, cel care conduce rulota cu care au plecat în vacanță. Cei doi sunt împreună de 20 de ani, iar asta se vede atât în șicanările afectuoase, cât și în momentele de intimitate. Ce nu se vede însă, dar, afli mai târziu, e o realitate dură: Tusker este diagnosticat cu demență, așa că cei doi încearcă să profite de orice moment pe care îl mai au de petrecut împreună. 

Povestea filmului Supernova nu o să lase foarte multe inimi nefrânte în sala de cinema, dar asta nu pentru că regizorul Harry Macqueen ar apăsa prea tare pedala melodramei, ci pentru sinceritatea cu care-ți prezintă dragostea dintre doi oameni. La final te vei întreba cât de departe ești dispus să mergi pentru persoana iubită când aceasta începe să nu mai aibă nicio legătură cu ce era înainte.

Deși are doar 37 de ani, regizorul Harry Macqueen reușește cu brio să vorbească despre această temă. Face asta alături de doi actori de care nu te mai poți sătura: Stanley Tucci și Colin Firth. L-am întâlnit la TIFF, unde Supernova a fost proiectat în avanpremieră și am vorbit despre cât de greu i-a fost să facă acest film, dar și despre experiențele prin care a învățat ce înseamnă să suferi de demență.

VICE: Filmul arată atât experiența unei persoane diagnosticate cu demență, cât și cum e să trăiești cu cineva care a primit acest diagnostic. Îmi imaginez că ai avut un lung proces de documentare în spate.
Harry Macqueen: Nu m-am gândit din prima să fac un film despre asta, dar am petrecut mult timp făcând voluntariat în cadrul unor organizații care sprijină persoanele afectate de demență și familiile lor. După patru ani, mi-am dat seama că experiența m-a schimbat destul de mult și că e o poveste care trebuie spusă. 

A trecut mult până să mă apuc propriu-zis de scris, dar atunci când am decis să fac filmul, mi-am zis că trebuie să prezint aceste lucruri cât mai precis. Nu puteam să reușesc asta decât petrecând foarte mult timp cu acei oameni. Cred că e foarte important ca atunci când spui povești despre astfel de probleme trebuie să fii foarte atent pentru a le reprezenta corect. Încă lucrez pentru acele organizații.

Dar ce te-a făcut să abordezi subiectul ăsta? Cunoști pe cineva care se luptă cu această boală?
Nu cred să am cazuri de demență în familia mea, dar acum mai mulți ani am lucrat cu o doamnă care avea în jur de 50 de ani și care suferea de asta. În acel an am observat cum starea ei s-a deteriorat până în punctul în care nu a mai putut să-și facă jobul și a fost dată afară. Abia mai târziu am aflat despre diagnosticul ei. 

A fost o experiență care m-a impresionat foarte mult și de aici a venit și ideea filmului. Mi-am dat seama că nu știu nimic despre demență, așa că atunci am început documentarea și voluntariatul. Dar povestea filmului nu e bazată pe vreun caz anume, am ținut mult la asta. Cred că trebuie să petreci timp în acel mediu, după care să vii cu o poveste originală.

Cum România e o țară destul de homofobă, m-am gândit în timpul vizionării că filmul ar merita arătat celor care spun că dragostea dintre persoanele de același sex nu poate fi la fel de profundă ca cea dintr-un cuplu hetero. A fost important pentru tine să arăți asta?
Cred că datoria unui artist este să spună povești despre grupuri de persoane care nu sunt reprezentate de obicei. În același timp, în timp ce scriam mi-am dat seama că temele pe care le explorez sunt unele universale, ca dragostea, pierderea cuiva drag, încrederea, compasiunea, lucruri care nu aparțin niciunui gen sau orientări sexuale anume. Mi-am dat seama că, dacă personajele ar fi de același sex, nu s-ar schimba nimic. 

Multe dintre filmele care abordează teme LGBT vorbesc despre explorarea sexualității sau coming out, ceea ce implică personaje mult mai tinere. Sigur, e foarte important de vorbit despre asta, dar pentru că nu-mi venea în cap niciun film despre un cuplu gay în care personajele să fie mai în vârstă, am considerat că e un lucru important de făcut. Și cred că, într-un mod subtil, filmul este foarte puternic din punct de vedere politic. 

Mi se pare un lucru foarte mare că a fost proiectat în unele dintre cele mai mari cinematografe din Rusia, de exemplu.

Pe baza celor două filme pe care le-ai făcut până acum, pare că-ți cam plac road movie-urile. Ți-ai dorit ca protagoniștii să călătorească cu o rulotă pentru a vedea la ce tensiuni duce asta?
Cred că documentarea intimității e unul dintre cele mai importante aspecte ale filmului. Nu am fost interesat să fac un film despre două personaje în contextul lor domestic, cred că e mult mai interesant din punct de vedere cinematografic să concentrez povestea pe drum și călătoria lor emoțională. Iar faptul că petrec majoritatea timpului într-o rulotă naște noi situații, iar noi ca spectatori suntem pe bancheta din spate, urmărindu-i.

Mi-am dorit să fac un road movie și pentru că sunt atât de rare în cinemaul britanic, noi nu aveam o obsesie pentru acest gen, așa cum au americanii. Poate și pentru că nu poți conduce foarte mult dintr-o parte în alta pentru că o să pici cu mașina pe marginea prăpastiei.

Te-ai gândit vreodată cum te-ai comporta dacă persoana iubită ar fi diagnosticată cu demență?
E o întrebare la care e destul de dificil să răspund și bineînțeles că m-am gândit foarte mult la asta. Lucrul care poate m-a impresionat cel mai mult la cei aflați în această situație a fost modul în care au fost afectate viețile celor care îi îngrijeau pe cei bolnavi, fie că vorbim despre un soț, o soție, un frate, fie o soră. Cum se schimbă dragostea pentru persoana respectivă odată ce este diagnosticată cu genul ăsta de boală și cum din iubit te transformi în infirmier. 

Sper că, dacă aș fi într-o situație similară, aș avea puterea să fac și eu același lucru: să-mi schimb viața astfel încât să fiu aproape de persoana iubită.

Stanley Tucci și Colin Firth sunt prieteni foarte buni în viața reală. A ajutat asta filmului sau, dimpotrivă, le-a fost mai greu să facă abstracție de relația lor și să intre în pielea personajelor?
Cred că amândouă. Când joci într-un film atât de intim și provocator cum e acesta, trebuie să ai încredere deplină în partenerul tău de joc. Stanley și Colin s-au cunoscut acum 22 de ani, jucând niște naziști într-un film numit Conspiracy și au rămas cei mai buni prieteni, așa că relația lor transpare și în personajele pe care le interpretează. În același timp, e dificil să-ți adaptezi relația pe care o ai cu un om pentru a te potrivi rolului. Să fiu părtaș la asta a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri din conceperea filmului 

Dintre toate poveștile la care ai fost părtaș în perioada de documentare, e vreuna anume care te-a impresionat mai mult decât celelalte?
M-am împrietenit cu foarte mulți dintre oamenii cu care am lucrat. Mă văd în continuare cu o doamnă al cărei soț a murit chiar în vara de dinainte de a mă apuca de film. Să fiu părtaș la experiența ei m-a schimbat într-un mod foarte profund. Apoi ar mai fi altcineva, al cărei soț a decis să se sinucidă.

La final, cel mai important lucru pentru mine a fost că toți acești oameni pe care i-am cunoscut să iubească filmul. Am zis încă de la început că nu-mi pasă dacă va fi un eșec de critică, voi fi fericit atât timp cât îmi va reuși un portret uman care să fie respectat de aceștia. Și a fost. 

La o zi după ce a văzut filmul la BFI London Film Festival, am primit telefon de la o femeie cu care lucrasem și care mi-a spus: „Încerc de zece ani să le explic prietenilor mei ce a însemnat pentru mine să trăiesc cu John și n-am știut niciodată cum s-o fac, nu mi-am găsit niciodată cuvintele. Dar acum știu că vor înțelege dacă vor vedea acest film.“ Iar ăsta e cam cel mai frumos lucru pe care ar putea să ți-l spună cineva.

Supernova poate fi văzut zilele astea în cinematografe.