Cum am reușit să rămân în viață după ce vasul de lux pe care mă aflam s-a scufundat

Acest articol însoțește episodul trei din podcastul VICE Extremes. Săptămâna aceasta am vorbit cu două persoane care au supraviețuit scufundării vasului MS Estonia. Poți asculta podcastul aici.

Paul Barney era aproape adormit când a auzit o izbitură metalică sub el. Nu a fost un zgomot puternic, dar șocul a reverberat prin structura vasului într-un fel care l-a făcut să deschidă ochii. Paul era întins pe o saltea, înconjurat de alții care intraseră în zona de restaurant, care era închis și întunecat. Apoi nu s-a mai auzit niciun sunet. MS Estonia era o navă mare și modernă. N-avea ce să se fi întâmplat.

Dar atunci, fix când Paul încerca să găsească explicații raționale pentru ce se întâmpla, a realizat că puntea începea să se încline – suficient cât să îngrijoreze pe toată lumea din cameră.

„Atunci mi s-au declanșat alarmele în cap”, își amintește Paul.

Era noaptea din 28 septembrie 1994 și MS Estonia își făcea traseul obișnuit prin Marea Baltică din Estonia spre Suedia. Vasul era un feribot de croazieră cu nouă etaje care avea restaurante, baruri și locuri de dormit, piscină, cazino și un cinematograf. În noaptea aceea, erau la bord 989 de persoane, iar majoritatea nu au mai coborât niciodată de pe vas. Paul a fost excepția.

În momentul acela nu știa, dar ușa hidraulică a navei care permitea accesul mașinilor la bord se deschisese. Paul se trezise din cauza sunetului ușii care fusese scoasă din balamale, moment în care apa a început să inunde vasul și să-l încline într-o parte. Când mobila a început să alunece prin sala cu mese a restaurantului, Paul Barney a realizat că ceva era în neregulă și a vrut să facă ceva, dar nu știa ce.

„Am vrut să-mi pun ghetele, dar am realizat că nu mă vor ajuta în apă și nu voiam să le am în picioare dacă urma să ajung în apă.”

Până la urmă, Paul s-a pus în cadrul ușii restaurantului, ca să nu alunece în zona inundată a sa, la fel ca mulți alții. Apoi, până când nava s-a răsturnat și a început să plutească pe valuri, Paul a mers cumva ca pe o placă de surf până a ajuns deasupra ei. De acolo a ajuns la o plută de salvare și s-a urcat pe ea. Așa l-a găsit echipa de salvamari a doua zi: epuizat, hipotermic, dar în viață.

Paul e un arhitect de 35 de ani din Reading, Marea Britanie. Nu mai fusese niciodată într-o situație de criză, dar cumva a luat toate deciziile corecte la momentele potrivite. În noaptea aceea au supraviețuit 137 de persoane, iar Paul a rezistat într-o formă mai bună decât alții.

„A trebuit să aleg calea mai grea și să rămân în viață, pentru că știam că n-am terminat cu viața asta încă”, a explicat el.

La prima vedere, oamenii care au reușit să se salveze de pe MS Estonia erau similari cu Paul. Relativ tineri și în formă, cu o abilitate neobișnuită de a-și păstra calmul în condiții de criză. Dar profilul supraviețuitorului devine mai ambiguu dincolo de asta. Și nu doar în cazul dezastrului MS Estonia, ci și în alte situații de criză din toată lumea. Oameni care par puternici, relaxați și încrezători în viața de zi cu zi cedează nervos uneori în timpul unei crize – în timp ce indivizii care de obicei sunt mai nedescurcăreți trec la acțiune.

Deci care e știința din spatele supraviețuirii? De ce unii oameni rezistă în timpul dezastrelor, în timp ce alții îngheață și se panichează? Dincolo de norocul fiecăruia, există un manual pentru supraviețuire?

„Cred că am studiat asta timp de doi ani și jumătate și nu am găsit trăsăturile de personalitate specifice unui supraviețuitor”, a zis John Leach, cercetător al psihologiei de supraviețuire la Universitatea Portsmouth. 

John a studiat genul acesta de psihologie când era psiholog în armată. Concluzia lui e că supraviețuirea nu ține de genetică, putere, agilitate, personalitate sau gen, ci e un rezultat al experienței. Pregătirea e necesară. Dacă știi unde e vesta de salvare, deja îți cresc mult șansele de supraviețuire. 

A explicat că, din punct de vedere neurologic, treaba asta are sens. În mod normal, când ești în pericol, creierul uman închide unele părți ale cortexului prefrontal asociate cu planificarea. Asta îi permite să își canalizeze energia spre zone asociate cu reacțiile imediate. „Vorbim despre reacția de tip «luptă sau fugi», deși tindem să neglijăm reacția inițială de îngheț sau blocaj. Deseori, în situații de pericol, prima reacție e cea în care înghețăm pe moment”, a zis John.

Bineînțeles, e o reacție dezastruoasă în situații de criză, pe când experiența anterioară le permite oamenilor să se miște. Experiența creează în creier niște căi neuronale care se activează atunci când alte zone ale creierului se închid. Deci, dacă ești pe o navă care se scufundă, prima ta reacție nu e să te blochezi, ci să acționezi în concordanță cu experiența ta.

John a zis că supraviețuitorii în situații de criză au experimentat adesea în trecut evenimente în care au fost nevoiți să acționeze similar. 

John a zis că experiența anterioară permite cortexului prefrontal să se reactiveze în câteva minute, și nu ore, iar asta e esențial pentru planificarea în etapa post-impact a unei catastrofe. Dar această experiență nu îți garantează supraviețuirea. Și reziliența emoțională și adaptabilitatea sunt esențiale pentru supraviețuirea în caz de catastrofă, după cum a aflat John din cercetările lui.

În 1991, John a vorbit cu un grup de supraviețuitori care au rezistat 13 zile în nordul Canadei, în urma unui accident de avion. Cinci dintre ei muriseră, dar numai doi aveau răni. Ceilalți pur și simplu renunțaseră.

John spune că renunțarea e un mecanism de supraviețuire pasiv care duce la un dezechilibru al nivelului de dopamină care afectează zonele din creier asociate cu planificarea, emoțiile și luarea de decizii. Efectiv, asta înseamnă că oamenii renunță după ce își pierd speranța. În același fel, unii oamenii rezistă pentru că simt că au pentru ce trăi.

Paul Barney a zis că simțea că n-a terminat cu viața, așa că, pentru el, supraviețuirea a devenit un scop. În acest sens, întrebarea e de ce supraviețuiesc unii oameni și de ce mor alții când nu e cazul neapărat să moară?

În cele trei decenii care au trecut de la accidentul navei MS Estonia, Paul a ajuns să simtă că evenimentul l-a ajutat să trăiască din plin. Dar i-a oferit și un simț al empatiei pentru persoanele aflate în situații periculoase.

„Am rămas cu un nivel mare de empatie și cu credința că nu trebuie să-ți pierzi niciodată speranța. Numai așa vei supraviețui”, a zis el.