Cum e să fii queer într-o țară în care „nu exiști”

Antoan Kurti, în vârstă de 40 de ani, trăiește în Belgia din 1999, când războiul l-a alungat din țara sa nativă, Kosovo. De atunci, a menținut o relație ambiguă cu ea, între atașament visceral, respingere și nostalgie, și urmăritul pasional al evoluției mentalităților și schimbările pe care le trăiește în prezent societatea kosovară. Prin seria sa YIberDylber - un joc de cuvinte prin asocierea cuvântului ylber, care înseamnă „curcubeu”, și dylber, care reprezintă un „bărbat foarte frumos”, dar care este și o insultă homofobă - își petrece vacanțele în țară unde fotografiază dezvoltarea culturii queer printr-o colecție de portrete intime. 

VICE: În ce context ai făcut fotografiile astea?
Antoan Kurti: Majoritatea fotografiilor din serie sunt din 2018. M-am întors în Kosovo la un an după ce a murit tata. Familia mea e catolică și printre catolici există această tradiție să faci o pomană la un an după deces. Am vrut să fiu acolo pentru mama mea, prietenii mei din copilărie și vechea lor mentalitate. Așa că am reușit să o conving pe mama să ne întâlnim în Prizren, care e orașul de baștină al bunicii mele - unde a locuit și Maica Tereza, obișnuiau să se joace împreună când erau mici -, dar și un loc în care se petrec multe lucruri, inclusiv Dokufest, un festival de film ca un fel de Sundance al Kosovo. 

Mediul din care provii este foarte tradițional?
Da. Oamenii cu care am crescut sunt încă foarte patriarhali. Mereu povestesc asta: în 2012, m-am întors în Kosovo pentru prima oară, la 13 ani după ce am părăsit țara. Un prieten din copilărie tocmai ce se însurase. Mama i-a invitat la cină, pe el, pe mama lui și pe tânăra sa soție. Eram cu toții la masă și el îi cere soției să-i dea ceva de băut. Asta în timp ce carafa de apă era fix în fața lui. Putea să-și pună singur în pahar, dar nu a făcut-o. I-a cerut soției lui, care stătea lângă el, să ia carafa de apă, care era fix în fața lui. Fiindcă așa stau lucrurile, femeia trebuie să-și servească bărbatul. Îți poți imagina? Pentru mine mentalitatea asta e de neconceput.

Cum îți explici că tu ești așa de diferit?
Am fost crescut în mediul ăsta, în cultura asta, dar mama a insistat să nu fiu tratat mai bine decât cele patru surori ale mele. Nu poți spune că mama e o feministă, dar în orice caz, nu a vrut ca eu să fiu pus pe un piedestal. Tata, pe de altă parte, avea un discurs: „Fiul meu e regele”. Hai să zicem că am avut o educație dublă, fiindcă am fost constant domolit de mama mea. O consider o șansă, mi-a permis să nu devin un mare macho. 

Deci în vara lui 2018 ai reușit să mergi la Prizren în timpul Dokufest.
Da, fiindcă încerc să mă apropii de oameni care sunt ca mine. Tinerii din Kosovo, momentan, au vieți foarte dureroase: fără job, puține oportunități, fără călătorii fiindcă n-au viză… Dar cultura underground este în plină expansiune, cu toate culturile sub-party, techno, droguri, etc. Acolo pot fi eu însumi. În cercurile queer și artistice oamenii sunt evident mai deschiși, mai ateiști sau seculari (n.r: în Kosovo, 90 la sută din populație este musulmană), toate sexualitățile sunt acceptate. Pentru mine, este ușor să comunic în astfel de cercuri.

Cum comunici mai exact?
Adesea o fac prin intermediul rețelelor de socializare și aplicațiilor de dating. Apoi o persoană îți face cunoștință cu alta care te duce la un party, îți prezintă prietenii, care la rândul lor îți prezintă alți oameni și tot așa. De exemplu, unul dintre modelele mele este un tip cu care am vorbit pe Facebook ani de zile. A venit cu unul dintre prietenii lui din Albania și l-am fotografiat și pe el. Altul este un tip pe care l-am cunoscut pe Grindr, cu care am petrecut ceva vreme… Cel care pozează lângă coșul de gunoi nu-mi mai amintesc exact cum ne-am cunoscut, dar am început să vorbim când eram în Belgia - pe atunci probabil că eram pe Gayroméo -, apoi ne-am întâlnit în Kosovo. 

Care e povestea fotografiei ăsteia?
E singura fotografie din serie din 2013. E un tip cu care flirtam - făcusem sex în curtea moscheii Sinan Pasha - și vizitam fortăreața din Prizren. Acum e un loc foarte turistic, dar pe atunci era încă în ruine. Ne plimbam și vorbeam despre cultura gay, care este complet suprimată de societatea din Kosovo. Așa că am vrut să fac ceva care să vorbească despre această imposibilitate de a exista. Fotografia exact asta e: o expresie a ceva care nu există. Estetica ei este foarte cruising, dar tocmai fiindcă nu există fenomenul de cruising în Kosovo. Cruising se referă la posibilitatea de a cunoaște parteneri sexuali ocazionali și anonimi într-un loc public - ceva ce nu are loc acolo. Este o țară foarte mică, împărțită în mai multe comunități, în care toată lumea se cunoaște. Nu poți să fii anonim. Și brusc pierzi și foarte multă libertate. Fotografia asta exprimă dorința de a fi ca restul lumii, unde te poți strecura și poți face ce vrei tu. 

Nu a fost puțin stresant să faci fotografia asta în mijlocul zilei?
Ba da. A fost un risc imens de fapt. În plus, aproape că am fost prinși. Din fericire am auzit vocile persoanelor care veneau înainte să ne vadă.

Concret ce riscați? Este încă criminalizată homosexualitatea?
Nu, de câțiva ani nu mai e. Dar riști cu siguranță excluderea socială. Apoi mai pot exista acte homofobe, în proporții mai mult sau mai puțin serioase. Depinde dacă agresorul este izolat sau creează o mișcare în jurul lui. Cu câteva săptămâni în urmă, în Macedonia, un activist LGBTQIA+ vorbitor de albaneză a fost bătut în fața mamei lui, care are peste 70 de ani, în timp ce ieșeau din cimitirul unde fuseseră să ducă flori… Deci da, există un pericol. Pe lânga asta, modelele mi-au dat consimțământul în scris, dar au fost alte persoane care au refuzat categoric să fie publicate. 

Seria asta ai tras-o pe film. Cum ți-a condiționat asta munca?
În general, nu dau foarte mare importanță materialului, din moment ce pentru mine contează povestea dintre mine și persoana pe care o fotografiez. Dar aici am folosit un Hasselblad, și e adevărat că joacă un rol important în produsul final. Deja eram destul de sărac pe atunci și cu genul ăsta de dispozitiv, filmul și developarea și scanarea, te costă mai mult de trei euro per fotografie. Deci te gândești de două ori înainte să apeși pe declanșator. Și apoi poți oricând să dai rateu - după cum poți vedea, toate fotografiile mele sunt puțin neclare. Erau 42 de grade Celsius, ne era cald, transpiram și dacă mai adaugi și exuberanța momentului și puțin stres…

Ai ratat vreun cadru?
Da! În seria asta trebuia să fie și o fată cu care mi-am petrecut o parte din timp, o lesbiană din Kosovo acompaniată de iubita ei suedeză, care mi-a spus că vrea să devină un „model internațional”. Pe atunci am crezut că o să fie complicat pentru ea. Ei bine, numele ei este Sihana Shalaj și anul trecut a deschis prezentarea de modă de la Yves Saint-Laurent. Dar toate fotografiile pe care le-am tras cu ea au fost rateuri: complet subexpuse, de nefolosit. 

Modelele tale sunt adesea foarte tinere. De unde vine fascinația ta pentru adolescență?
După toți anii ăștia petrecuți în terapie, tot nu sunt sigur. Dar cred că are de-a face cu faptul că adolescența mea a fost inexistentă. Când eram adolescent a început războiul în țara mea. Am plecat în Belgia împreună cu surorile mele. Acolo am cerut azil la 16 ani, iar la 22 de ani nu aveam documente. Am avut probleme cu drogurile, responsabilități și chinuri de adult încă de mic. Adaugă la asta mentalitatea homofobă și ultra-îndoctrinată în care am fost crescut. Am fost sufocat toată adolescența mea.

Deci îmi imaginez că sunt într-o căutare constantă a acestui moment din viață pe care l-am pierdut. Și apoi îmi spun că lucrurile nu stau mai bine nici pentru adolescenții de azi. Așa că vreau să contribui la o îmbunătățire. Ca să poată să beneficieze de această libertate de care eu n-am avut parte și să poată să-și trăiască viața așa cum vor ei. Cred că de acolo mi se trage - dar nu sunt un expert. 

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.