Cele mai ciudate dependențe pe care le poți avea

Conform American Society of Addiction Medicine (ASAM), „adicția” este definită ca o boală de „recompensă cerebrală, motivație și memorie” caracterizată printre altele de lipsa de abținere.

Și, deși de obicei asociem dificultățile de abstinență cu adicțiile fizice, ne este greu să ne imaginăm că și comportamentele ar putea crea aceleași probleme. De aceea, după cum arată un studiu de caz din 2012 din Journal of Psychoactive Drugs, adicțiile comportamentale sunt adesea tratate ca simptome ale altor tulburări.

După spusele doctorului Michael Miller, un psihiatru pe adicții, înțelegerea socială a adicției presupune că dacă este fizică, este o boală. Dacă nu, este o lipsă non-legitimă de voință. „Există în continuare multă îngrijorare că adicția care cuprinde comportamente nu este o boală psihică, ci mai mult un fenomen sociologic sau o eroare culturală”, explică el.

Timp de zece ani, doctorul Miller a fost director la ASAM. Și după spusele lui, adicțiile nonfizice au simptome precum pofte fiziologice sau subcorticale și o inabilitate de abținere la fel ca la oricare altă adicție. În esență, dependențele fizice și nonfizice sunt cam la fel, chiar dacă noi, ca societate, credem că sunt diferite.

Ca să aflu cum este o dependență comportamentală pentru cineva, am vorbit cu trei oameni din medii diferite. Fiecare dintre ei a experimentat o adicție nonfizică și fiecare ilustreză cum este să ai o boală psihică care este în mare considerată ca fiind falsă.

După sinuciderea tatălui ei și un mariaj izolant și lipsit de emoții, Angela s-a ales cu o dependență de a cumpăra păpuși și ursuleți de pluș care a durat 20 de ani.

Uitându-mă în urmă, ținea mai mult de control. Internalizasem toată durerea asta, iar fostul soț oprise orice comunicare. Și-a arătat adevărata personalitate după ce ne-am căsătorit și a spus că ura toate lucrurile creative și culturale pe care le făceam înainte. Mă simțeam foarte izolată și singură fără niciun fel de sprijin, dar singurul lucru pe care fostul meu soț mi-l permitea să-l fac a fost să-mi cumpăr păpuși.

Petreceam zile întregi online pe chat discutând cu alți colecționari și cumpărând ursuleți de pluș și păpuși. Când mă uit în urmă, cred că ne validam reciproc. Soțul meu era destul de bogat, deci nu trebuia să contribui la nicio factură și sunt pensionată pe caz de boală, așa că primesc 500 de dolari pe lună. Foloseam toți acei bani pentru cumpărături.

De fiecare dată când cumpăram o păpușă aveam parte de euforie. Exista un fel de tristețe după tranzacție, însă până ajungea păpușa, deja îmi trecea. Aveam parte de acea scurtă conexiune și interacțiune cu cineva, pe care categoriseam greșit ca fiind o nouă prietenie.

După ce am divorțat de soțul meu la 36 de ani, a devenit o problemă reală. Atunci locuiam cu maică-mea, frate-miu și trei prieteni. Le-am spus că-i voi ajuta să plătească facturile, dar bineînțeles, cheltuiam toți banii pe aceste păpuși.

Maică-mea de obicei mi-o reteza. Nu mă susținea să mă opresc, dar era foarte vocală când venea vorba să arate că nu îi plăcea ce făcem. Prietenii mei erau confuzi și frustrați de asta, gândindu-se că era un simptom al tulburării mele bipolare. La fel ca și mine, nu puteau înțelege de ce terapia nu rezolva asta.

Acum 18 luni am realizat că am o problemă, dar nu a fost ușor să primesc susținere. De cele două ori când am sunat la centrele de adicție mi s-a râs în fața și mi s-a zis: „Noi ne ocupăm doar de dependențe reale.” Sunt destul de descurcăreață, dar imaginează-ți dacă eram cineva cu stimă de sine scăzută?

Au trecut 201 zile de când n-am mai cumpărat un ursuleț de pluș sau o păpusă. Noul meu soț mă susține foarte mult și noii mei prieteni mă acceptă mult mai mult. Nu mă mai identific cu o colecționară compulsivă, ci ca o fostă colecționară care îmbrățișează un mod de gândire minimalist.

Când era mai tânăr, Max a dezvoltat o relație nesănătoasă cu LSD-ul pentru 18 luni, îl lua de până la patru ori pe săptămână – ceva ce Max simțea că era de fapt o dependență. Asta contrar faptului că s-a demonstrat că LSD-ul nu este un drog care creează dependență fizică.

Am luat prima oară acid când aveam 19 ani și m-am îndrăgostit de el. Cel mai mult luam de trei sau patru ori pe săptămână. Asta a durat cam patru luni. Chiar m-am oprit pentru șase luni, dar asta doar fiindcă eram mereu pe drumuri. Deși nu l-am luat, aveam pofte. După asta, o făceam o dată pe săptămână până am început facultatea următorul an. Îl luam cam o dată pe lună, dar vara o făceam săptămânal. Era o prioritate. Mereu mă asiguram că am totul în ordine înainte să-l iau ca să mă pot bucura de el.

De obicei îl luam cu prietenii, dar câteodată şi singur. Se întâmpla din ce în ce mai des să ajung acasă de la muncă în timpul săptămânii și să iau acid cu colegul de apartament, pentru că de ce nu? Uitându-mă în urmă era o fugă și o eliberare. Mă simțeam mult mai bine cu mine însumi și mai expresiv. Când eram high, citeam mai multe cărți și apreciam arta mai mult.

Când nu eram pe el, mă simțeam anxios și deprimat. După ce m-am oprit, am avut pofte foarte nasoale pentru două luni și nu puteam să adorm, lucru pentru care fumam mai multă iarbă. Nu m-am gândit niciodată că ar fi ceva nasol sau o problemă. Nimeni nu credea că poți deveni dependent. Dacă știam atunci că era o dependență, aș fi cerut ajutor, dar în același timp probabil că n-aș fi făcut-o. Mereu am fost unul din oamenii ăia care cred că nu au nevoie de ajutor.

Nimeni nu mi-a spus că am o problemă pentru că toți pe care îi cunoșteam îl luau, puțini oameni mi-au zis să o iau mai ușor. Cel mai bun prieten al meu cu care am fost și coleg de școală mi-a spus o dată că „Nu ar trebui să băgăm atât de mult”. Am fost de acord, dar i-am zis că nu mă opresc. Dacă luam heroină sau metamfetamină, atunci sigur, prietenii mei mi-ar fi spus să mă opresc.

Îl iau în continuare, dar mai rar. Ultima oară a fost acum vreo șase luni. Am avut ceva emoții înainte – sunt mai atent acum cu drogurile – dar am simțit acea eliberare.

Stilul de viață mi s-a schimbat prea mult ca să mă reapuc de asta. Nu mai am poftă și sunt prea ocupat. S-ar putea totuși să se întâmple? Ar trebui să trec prin niște lucruri ca să ajung în punctul ăla, dar sunt conștient de asta.

După fanteziile de a avea oameni obsedați de ea și experiențe cu respingeri romantice, Scarlett a dezvoltat „o dependență de întâlniri și iubire” – să flirteze cu oameni pe site-urile matrimoniale ca mai apoi să-i facă să se îndrăgostească de ea și să formeze obsesii.

Ce fac este să intru pe site-uri matrimoniale și imediat cum mi se pune pata pe cineva, încep să vorbesc – le spun că sunt singură, lucru parțial adevărat fiindcă încerc să evit oamenii. Odată ce mă prind de vulnerabilitățile lor, mă schimb și le spun ce vor să audă. Am un blog unde documentez asta, și-l folosesc ca mai mulți oameni să devină obsedați de mine.

Știu că e nasol, dar am nevoie de asta. La început am crezut că este doar un obicei, dar sunt atât de dependentă de asta. Există acest flux de energie, inima mi-o ia la trap și mă simt în vârful lumii. Când nu o fac, devin deprimată – aproape suicidară. Am încercat să o opresc cu tehnicile pe care mi le-a dat terapeuta mea, dar mă fac să mă simt ca o escroacă.

Am pierdut prieteni și rude din cauza asta fiindcă e prea mult de gestionat. Am avut prieteni obsedați de mine, și acum doi ani, o prietenă m-a scos din viața ei pentru că, după ce a făcut un copil, a decis că eram „prea toxică”. Maică-mea crede că sunt o fată bună, dar se ține la distanță pentru că nu-i place când sunt așa. Crede că probabil voi fi răpită de vreun nebun obsedat. Majoritatea relațiilor mele au durat doar câteva luni, dar sunt acum într-o relație la distanță cu un tip din Europa. A fost la început o altă încercare, dar s-a prins, m-a confruntat și a respectat asta.

Am vorbit cu un terapeut acum câțiva ani și mi-a spus că este o chestie narcisică, dar nu știu dacă este adevărat. Mi s-a mai zis și că e bipolară, lucru care cred că are sens. Doi dintre ultimii mei terapeuți au crezut că încerc să-i seduc și au renunțat la ședințele cu mine. Mă duc doar la terapeute acum, și cea la care merg acum chiar m-a susținut

Știu în sinea mea că sunt o persoană bună, fiindcă știu că ce fac nu e bine. Cred că voi reuși să trec peste asta. La un moment dat n-am mai avut nicio intenție să fac asta pentru vreo șase luni, până nu am avut un trigger. Nu văd de ce nu s-ar putea întâmpla din nou.

Numele au fost schimbate pentru protecția identității. Interviurile au fost editate pentru claritate și lungime.

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.