Femei celebre şi avorturile lor mai puţin cunoscute

Înainte de procesul Roe vs. Wade, femeile americane făceau oricum avorturi; majoritatea însă nu vorbeau despre asta în public.

În vremurile de glorie ale Hollywoodului, era un obicei ca starurilor feminine să li se interzică procreerea (chiar şi măritişul fără permisiunea studioului). Iar cum contracepţia nu a fost disponibilă legal pentru cei necăsătoriţi până în 1972, avorturile ilegale erau la ordinea zilei pentru cei bogaţi, faimoşi şi criticaţi la greu. Gloria Swanson, Jane Russell, Joan Crawford şi multe alte femei au făcut avorturi în secret, fiind evident pentru toată lumea că perspectiva unei cariere e nulă când în peisaj apare un copil. Vedetele erau nevoite să filmeze între şase şi zece filme pe an, adică zero timp pentru sarcină.

Chiar şi vedetele care urmau să aibă copii în timpul căsătoriei au ales sau au fost convinse să renunţe la sarcină. Cum subliniază Jane Ellen Wayne în The Golden Girls of MGM: „Căsătorite sau nu, fetele MGM îşi păstrau imaginea de virgine." Spre exemplu, când Judy Garland a rămas însărcinată cu primul soţ, David Rose, mama ei a complotat cu studioul de producţie pentru a aranja un avort. Bruscată de mama ei şi de studioul care îi ţinea hăţurile carierei, Garland nu a avut de ales.

Mai târziu, unele femei din acea perioadă au povestit despre propriile experienţe. Câştigătoare EGOT, Rita Moreno îşi aminteşte în autobiografia ei cum a făcut avort la 23 de ani, când a rămas însărcinată cu un iubit care nu voia să o ia de nevastă. Respectiv Marlon Brando. „Am fost şocată şi îngrozită când Marlon a aranjat un avort", scrie Moreno. A ales să renunţe la sarcină, pe de-o parte pentru că nu voia ca pruncul să crească fără dragoste, dar şi pentru că întreaga ei carieră ar fi fost ruinată.

„Vă aduceţi aminte de Ingrid Bergman?", întreabă Moreno în The Choices We Made, o compilaţie de poveşti despre avort editată de Angela Bonavoglia. Întrebarea ţinteşte aventura lui Bergman cu regizorul Roberto Rossellini, care a rezultat într-o sarcină şi în denunţarea ei către senat ca „instrument al diavolului". Moreno se foloseşte de povestea asta ca exemplu al modului în care erau percepuţi copiii din părinţi necăsătoriţi în anii '50. „A fost ostracizată. A mers să locuiască în Italia. N-a mai făcut filme ani buni. Iar treaba asta ne-a deschis ochii. Dacă ei i s-a întâmplat asta, ce-aş fi păţit eu şi noi, restul?" Moreno a văzut şi o latură rasistă în percepţia publicului. „Era şi mai nasol că sunt portoricană, pentru că portoricanii sunt consideraţi murdari şi obsedaţi de sex", spune ea. „Asta nu s-a schimbat atât de mult."

Doctorul care i-a făcut avort lui Moreno a lăsat în ea ţesut fetal, ceea ce i-a provocat o hemoragie abundentă (colectivul Boston Women's Health susţine că înainte ca avortul să devină legal, aproximativ cinci mii de femei mureau anual din cauza procedurilor nesigure). Moreno a fost primită la spitalul Cedars Sinai şi a supravieţuit, însă doctorii spun că putea foarte uşor să moară. Actriţa Polly Bergen a sângerat zile întregi după un avort ilegal, iar stigmatizarea i-a dat senzaţia că îşi merită suferinţa. „Parte din mine credea că ar trebui să mor", spune ea în cartea lui Bonavoglia. „Făcusem chestia asta îngrozitoare – făcusem sex şi rămăsesem gravidă. Avortul juca şi el un rol important, dar nu asta mă îngrozea."

Bergen nu era singura. Când avortul era interzis şi subiect tabu, multe femei s-au luptat cu ruşinea din jurul procedurii. În 1922, Dorothy Parker se vedea cu Charlie MacArthur, cunoscut ca afemeiat de primă clasă. Conform biografului Marion Meade, Parker a aflat că rămăsese însărcinată. Dorothy îşi dorise dintotdeauna copii, dar se afla în cel mai nepotrivit context. După primul trimestru şi jumătate, a decis să renunţe la sarcină. Doctorul care a făcut avortul s-a asigurat că Dorothy a văzut fetusul, scrie Meade în Bobbed Hair & Bathtub Gin: Writers Running Wild in the Twenties. Parker devenise obsedată de mânuţele fetusului şi povestea asta oricui era dispus să asculte. Presiunea societăţii a forţat-o să refuze un copil dorit, iar doctorul a făcut-o să se ruşineze pentru fapta ei. La scurt timp după, a avut prima tentativă de suicid.

Ernest Hemingway avea o problemă cu Parker pentru că nu-i plăceau luptele cu tauri, aşa că a luat-o la mişto într-un poem satiric, care se numeşte „Către poetesa tragică – nimic nu i-a ieşit în viaţă cum aproape a reuşit să iasă din ea". Puteţi citi poezia aici, dar ceea ce contează acum e că a inserat referinţe la tentativa de suicid (despre care a crezut că fusese regizată pentru atenţie), la avort (cu tot cu mâinile mici), dar şi la „obrajorii jidani" ai fundului ei rotofei. Parker a vorbit deschis despre avort, a scris poveşti cu referire la el şi a menţionat că şi depus „[toate] ouăle într-un bastard", motiv pentru care a fost batjocorită.

La polul opus, Debbie Reynolds a fost traumatizată după ce i s-a refuzat un avort. În 1962, a rămas însărcinată cu al treilea copil, când a simţit că ceva nu e în regulă. „Nu aveam dureri", scrie ea în autobiografia Debbie, din 1988. „Bebeluşul coborâse cu vreo opt centimetri. Stomacul meu se lăsase şi devenise foarte moale. Şi nu simţeam mişcare." Mai târziu, doctorii au confirmat că fetusul nu supravieţuise. Dar pentru că era în ultimul trimestrul, Reynolds nu a putut scăpa de el în mod legal. Aşa că a fost nevoită să ducă sarcina la termen şi să aducă pe lume un făt mort. „Oamenii mă priveau şi-mi spuneau că arăt fabulos şi mă întrebau ce nume îi voi pune copilului.", scrie ea. „Le spuneam că nu ştiu." A păţit acelaşi lucru doi ani mai târziu, dar a insistat să i se facă avort, iar doctorii ei au fost de acord, deşi puteau fi traşi la răspundere pentru asta.

În 1971, filozoafa franceză Simone de Beauvoir a scris „Manifestul celor 343", un document semnat de 343 de femei, care au declarat că au făcut avorturi ilegale în Franţa. E una din primele iniţiative ale femeilor care îşi povestesc experienţele legate de avort sub formă de act politic. Printre ele se aflau însăşi de Beauvoir, Catherine Deneuve, Françoise Sagan şi toate amantele lui Sartre.

Manifestul suna cam aşa: „Avortul liber, la cerere, nu e obiectivul final al femeilor. Dimpotrivă, e o necesitate de bază, fără de care lupta politică nici nu poate începe." Charlie Hebdo le-a numit pe semnatare cele „343 Salopes". În traducere liberă, curve; şi încă mai sunt numite cele „343 de curve". Ei bine, curvele astea au ajutat la legalizarea avortului în Franţa, în 1975. Inspirată de 343, revista Ms. a inclus în primul număr o petiţie proprie, sub numele de „Am făcut avorturi", care a fost semnată de femei precum Nora Ephron, Anais Nin, and Billie Jean King.

După un an, procesul Roe vs. Wade a făcut ca avortul să devină legal în fiecare stat.

Traducere: Alexandra Andrieş

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre avorturi:
Cum e să trăiești cu teama de a da naștere unui copil
Avorturile din satele Australiei sunt mai înfricoșătoare decât în filmele lui Mungiu
Cum mi-a salvat viața avortul iubitei mele