American Psycho îți arată până unde poate duce orgoliul masculin, ca niciun alt film

Am petrecut nesănătos de mult timp scriind despre Bret Easton Ellis. Un scurt interviu pentru VICE în 2014 a dus la un alt interviu pentru TLS câțiva ani mai târziu. I-am vizitat apartamentul din West Hollywood, unde ar fi locuit și celebra reporteriță de divertisment Nikki Finke, și l-am cunoscut pe Todd, iubitul milenial. În ambele situații, am fost uimită de cât de normal e Ellis. Dintre toate persoanele pe care le-am intervievat, el a fost, probabil, cel mai amabil și cu picioarele pe pământ. E ironic, având în vedere miștourile lui despre stângiști și plăcerea de a stârni controverse ca bărbat alb împotriva sistemului.

Eu una cred că Ellis și-a construit un personaj la care nu poate renunța, pentru că a învățat încă de la începutul carierei că succesul lui depinde de scandalurile pe care le provoacă. Poate greșesc, dar e frustrant, pentru că sunt fană a operei lui timpurii și m-au deranjat etichetele pe care i le-a pus presa de-a lungul timpului și pentru care cariera lui a avut de suferit.

Pe 24 aprilie se împlinesc douăzeci de ani de la lansarea filmului regizat de Mary Harron și scris de Guinevere Turner, American Psycho. Alături de versiunea recentă pentru televiziune a romanelor napolitane ale Elenei Ferrante și Richard al III-lea al lui Laurence Olivier, e una dintre adaptările mele preferate pentru ecran – o bijuterie cinematografică, pe cât de morbidă și înfricoșătoare, pe atât de ilară.

Perspectivele despre American Psycho, adaptarea cinematografică și latura lui feministă sunt nenumărate și n-aș vrea să adaug încă una la grămadă. Dar am ajuns să scriu atât de mult despre el pentru că are o dimensiune personală pentru mine. Am crescut înconjurată de violență și, după mulți ani în care am gestionat atent violențele la care sunt expusă pe ecrane, filmul lui Harron a venit ca o ușurare. Poate că e o interpretare neortodoxă, dar caricaturizarea psihicului masculin efectuată de Christian Bale m-a ajutat să mă ridic deasupra traumei, să îmi văd propriile experiențe prin lentila absurdității. Fiecare se vindecă diferit de astfel de traume. Pentru mine, American Psycho a fost de ajutor – contrar rațiunii și logicii convenționale, pentru că a plasat evenimentele într-un context mai larg al masculinității și al crizelor sale.

De aceea am acceptat întotdeauna perspectivele feministe asupra filmului, dar am înțeles că experiențele mele nu sunt la fel ca ale celorlalți și că, pentru mulți, scenele de agresiune sunt greu de îndurat. Cred că putem fi de acord, totuși, că scenele dureros de agresive sunt utile pentru ilustrarea efectelor nocive ale individualismului și ambiției distructive.

Așa cum a explicat Harron recent într-un interviu, „Bateman e întruchiparea a tot ce e greșit la capitalismul american feroce, a tuturor forțelor distructive – obsesia pentru suprafețe, obsesia pentru statut și pentru achiziții. Și apoi a frustrării și a violenței.” A adăugat că, deși aceste tendințe sunt asociate cu anii 1980, sunt la fel de valabile și azi. E dificil să negi asta. La urma urmei, Bateman e bântuit de personaje foarte reale precum Donald Trump și Tom Cruise, care, pe vremea când a fost lansat filmul, erau doar niște vedete, în niciun caz președintele lumii libere, respectiv reprezentantul faimos al Scientologiei. Poate că e mult spus că e un film profetic, dar nici nu e departe de adevăr.

Ellis mi-a zis la un moment dat că regretă că Leonardo DiCaprio n-a primit rolul lui Patrick Bateman, după ce s-a zvonit că a participat și el la casting. Dar perfecțiunea seacă a trăsăturilor lui Bale îl fac candidatul perfect pentru acest rol. Putem presupune lejer că implicarea lui Bale n-a fost un caz de simplu carierism sau noroc, având în vedere că mama lui vitregă e nimeni alta decât faimoasa feministă din al doilea val, Gloria Steinem.

Spre deosebire de DiCaprio, Bale a reușit să-și susțină cariera în Hollywood și, în același timp, să confere prospețime oricărui rol pe care l-a primit. Știm din această înregistrare nefericită că Bale are probleme cu gestionarea furiei, dar chestia asta pălește în comparație cu carierismul și egoul flagrant ale lui DiCaprio. Mereu am crezut că problema la Lupul de pe Wall Street e că DiCaprio însuși e un personaj prea puternic ca să mai poată interpreta convingător pe altcineva. Ce știm despre viața lui amoroasă distruge orice încercare de a parodia bărbați depravați și fără suflet.

E crucial pentru înțelegerea rolului că Bateman e un actor, o persoană fără preferințe sau pasiuni. La fel ca Bale, e un burete, iar cei doi se potrivesc perfect. Ce admir atât de mult la carte e pasiunea lui Ellis pentru parodie și abilitatea lui de a rezista tentației de a interveni în personaj cu propria lui voce. Orice ai crede despre carte, e un gest pe care îl putem aprecia cu toții, mai ales dacă îl comparăm cu Autorul Masculin Etern care ne-a plictisit timp de secole cu intelectul și libidoul său. Am admirat întotdeauna modestia lui Ellis, care a vrut doar să ne facă pe toți să râdem și să ne cutremurăm, în loc să ne dea încontinuu peste nas cu propria lui profunzime.

De aceea, înțeleg perfect de ce Harron și Turner au fost atrase de carte. American Psycho e un volum dominat în totalitate de un personaj absurd și de dialogul lui interior, iar scenarista, regizoarea și actorul principal au reușit să transmită asta în film. Chiar și când Bateman ajunge să fie conștient de propria psihopatie, emoția e sintetică și jucată. Un adevărat psihopat care mimează reacțiile pe care le-a văzut la alții. Până la final, e o critică ilară la adresa Americii și a capitalismului.

Poate că personajele lui Reese Whiterspoon și Chloe Sevigny nu sunt cele mai feministe. Stereotipurile secretarei îndrăgostită de șef și cel al iubitei cicălitoare par cam simpliste, după ce am ajuns să înțelegem factorii sociali și economici care au influențat comportamentul femeilor de-a lungul timpului. Dar hei, e un film vechi de douăzeci de ani și, dacă ăsta e cel mai mare defect al lui, sunt dispusă să-l trec cu vederea. Ambele femei își joacă foarte bine rolul. De la Election încoace, Witherspoon și-a dus personajele pe noi culmi, iar abilitatea ei de a reda dezvoltarea sinelui arată cât de mult condamnă încă societatea modernă libertatea.

Ce vreau să spun cu tot articolul ăsta e că American Psycho încă își merită locul în istoria filmului, într-o eră în care tot mai multe filme sentimentale sunt respinse din cauză că au fost realizate de Weinstein sau Woody Allen și toți ceilalți misogini dubioși. American Psycho e salvat de umbra izbucnirilor infantile ale lui Ellis datorită implicării lui Turner și Harron și a abilității lor de a combina umorul, oroarea, satira și, nu în ultimul rând, tristețea profundă cauzată de efectele dezumanizante ale sistemului în care trăim.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.