Povestea din spatele celui mai bun album Metallica din istorie

Fani Metallica, fiți pe fază: există o nouă biografie James Hatfield care-a ajuns de curând în librării și, deși nu e autorizată oficial, Papa Het și tabăra lui n-au avut plângeri. Cartea e în parte o istorie orală, o parte o biografie a formației și alta o istorie personală. Narațiunea sa se întinde de-a lungul primilor ani ai tânărului James pe scena de thrash în formare din Bay Area și-l urmează pe parcursul răsturnărilor de situație din cariera colosală a Metallica. Vine cu comentarii și anecdote de la prieteni, membri ai industriei și colegi de pe scena starurilor rock care l-au cunoscut, au lucrat și au cântat alături de el. Autorul și ghostwriter-ul Mark Eglinton – care i-a cunoscut pentru prima oară pe James Hetfield și Cliff Burton în 1986, în turneul Damage, Inc – nu-i nici el străin de cărțile de memorii ale muzicienilor prestigioși. E co-semnatar al unor volume alături de basistul Rex Brown de la Pantera, Nergal de la Behemoth, iar cel mai recent volum al său are un cuvânt înainte de la Chuck Billy de la Testament.

Eglinton a declarat pentru Noisey: „Din multe puncte de vedere, a scrie So Let I Be Written a fost ca și cum am rezolvat un puzzle. Ca să aduc informații cu adevărat noi și interesante despre o persoană care își trăiește viața în atenția publicului, a fost important să găsesc cumva modalități de a-i contacta pe cei care îl cunosc pe James, dar, cu toate astea, au vorbit rar despre faptul că-l cunosc. Procesul ăsta a dus inevitabil și pe niște piste moarte, dar a și rezultat în niște revelații fascinante despre persoanele implicate în tinerețea lui James, precum și despre cum făceau Metallica muzică la început."

Din această perspectivă, biografia e unică prin dezvăluirile pe care le aduce și face un comentariu echilibrat. Mai mult, mi s-a spus că apariția cărții So Let It Be Written a dus la reluarea unor prietenii din adolescența lui James. Ca fan de-o viață, veștile astea mă bucură mai mult decât orice.

Citește un fragment în exclusivitate din Capitolul 6: 1984 și după mai jos și caută în librării cartea de la Lesser Gods, care a apărut pe 11 aprilie.

Când a sosit 1984, s-a dovedit a fi mai puțin orwellian decât prevăzuseră unii. Departe de a fi o perioadă de cenzură mass media și represiune culturală, s-a manifestat printr-o explozie de productivitate audio și a fost o perioadă captivantă pentru fanii metalului. Din multe puncte de vedere, 1984 a fost un an esențial pentru gen. Unele dintre formațiile mai consacrate s-au bucurat de un punct culminant al succesului în carieră, în timp ce trupele noi – printre care și Metallica – încercau să-și facă loc la masă. Iron Maiden, cea mai de succes trupă care ieșise din NWOBHM-ul pe care Lars îl iubea atât de mult, și-au lansat în anul ăla albumul Powerslave, cu temă egipteană, în timp ce Judas Priest – cealaltă forță a metalului britanic – erau pe cai mari cu albumul Defenders of the Faith. Ambele trupe și-au continuat turneele și au continuat să iasă cu albume de calitate încă douăzeci și cinci și mai bine de ani, dar ăsta a fost unul dintre multele vârfuri ale ambelor formații, mai ales pentru Iron Maiden.

Decorurile lor ample de scenă și producția vizuală ambițioasă au setat standardele pentru toate trupele rock care aveau să vină după ei. Formația elvețiană Celtic Frost – care a influențat numeroase formații black metal și death metal cu debutul lor dezechilibrat și avangardist Morbid Tales – era încă o trupă tânără care încerca să-și croiască loc pe piață cu un sunet mult mai sumbru și mai extrem. În timp ce numărul lor de fani cu preocupări similare din Europa era în creștere, dacă existase vreodată vreo oportunitate pentru Metallica să se plaseze în fruntea unei scene pasagere de metal, 1984 era oportunitatea aia.

Anul n-a început chiar cum își propuseseră. După un concert la Channel Club din Boston pe 14 ianuarie, aparatura Metallica a fost furată dintr-o dubiță din fața sălii. Hetfield a resimțit pierderea echipamentului mai mult decât ceilalți, se pare, pentru că devenise dependent de un anume amplificator Marshall pentru a crea sunetul de chitară pe care și-l dorea. Echipamentul împrumutat de la trupa Anthrax, colegii de la compania de management Zazula, s-a dovedit a fi un bun înlocuitor și le-a permis celor de la Metallica să își încheie turneul. N-au existat întârzieri, în ciuda pierderii echipamentului. Cei de la Zazula au exploatat și mai mult relația cu Venom, pentru că au programat un turneu Metallica prin Europa alături de Venom, în turneul acestora Seven Dates of Hell. Dave Marrs, care se cunoștea cu Hetfield de pe vremea când făceau amândoi liceul la Downey, lucra în continuare pentru trupă pe post de roadie de baterie al lui Lars și-și amintește de turneul ăsta cu Venom ca fiind un punct de cotitură: „Practic, am cam ascultat Mercyful Fate 24 din 24 în turneul ăsta, în autobuz, din ce-mi amintesc, iar când eram în Danemarca și ne-am dus la studiourile Sweet Silence, formația chiar era acolo. În punctul ăla, n-aveau destui bani cât să mă țină în Europa, așa că a trebuit să mă întorc acasă. Însă n-am niciun regret, pentru că nu prea știam ce naiba fac acolo. Când pleci în turneu afli foarte rapid dacă e pentru tine sau nu, iar pentru mine sigur nu era."

O altă figură importantă din anii timpurii ai lui Hetfield a ieșit din poveste. La fel cum se întâmplase și cu Hugh Tanner înaintea lui, viața într-o trupă de metal nu era alegerea potrivită de carieră. Marrs, ca și Tanner și McGovney, era o legătură importantă cu primii ani din Downey, iar plecarea sa l-a lăsat pe Hetfield pe cont propriu cu formația. La fel cum făcuseră cu un an înainte, în turneul prin State cu Venom, Metallica au luat-o „complet razna din prima noapte", după cum descrie frust situația chitaristul Venom Jeff Dunn. Cele două formații aveau o chimie tare bună, iar asta a dus la băut fără măsură și haos care a continuat până la încheierea turneului, la Festivalul Aardschock din Olanda, de pe 12 februarie. În publicul de la festival se afla Mille Petrozza, fan neamț de metal, care mai târziu a pus bazele unei trupe de metal fără compromisuri, numită Kreator. Aveau să devină unul dintre principalii purtători de stindard ai thrashului în Europa în anii 80 și au refuzat să-și schimbe stilul la începutul anilor 1990, când thrashul a fost îngropat underground, în cea mai mare parte.

Petrozza își amintește că a fost inspirat de Hetfield și de Metallica chiar și-nainte de apariția aia de la Aardschock: „Când a ieșit Kill 'Em All, a fost un fel de revoluție sonică. Existau trupe care cântau repede, precum Venom și Accept, dar Metallica a dus stilul ăsta pe culmile perfecțiunii." Când își amintește de ziua aia din Olanda, Petrozza vorbește cu la fel de mult respect: „Ne-am entuziasmat când am auzit că o să cânte în deschidere pentru Venom și toată lumea s-a dus pentru Metallica. A fost o experiență pe care n-o s-o uit niciodată." Dunn a recunoscut că turneul a fost un succes și și-a amintit cum interacționau trupele: „Lars a fost dintotdeauna purtătorul de cuvânt și întotdeauna a avut cele mai multe de spus. James a fost întotdeauna cu picioarele pe pământ, pur și simplu un tip cu-adevărat de treabă, care părea mulțumit să se afle acolo și se afla acolo de amorul artei." Au lansat „Jump in the Fire" de pe Kill 'Em All ca single, împreună cu variantele live de la „Seek and Destroy" și „Phantom Lord". Au fost lansate în provizorat, dar au reținut atenția fanilor până la definitivarea materialelor noi. În loc să se întoarcă în America să înregistreze, trupa a rămas în Europa – în țara natală a lui Lars, Danemarca.

Responsabilitatea de a veni cu ceva nou după Kill 'Em All, din spatele butoanelor de mixaj, a revenit producătorului danez calm Flemming Rasmussen, al cărui studio Sweet Silence a devenit casa trupei pentru următoarele câteva săptămâni. Rasmussen era un tip relaxat, care atrăsese atenția trupei în urma albumului Difficult to Cure al formației britanice de rock tradițional Rainbow, căruia-i dăduse o strălucire energică în 1981. Având în vedere că avusese de a face cu amestecul de ego-uri și personalități din Rainbow, era alegerea ideală, atât la nivel sonor, cât și la nivel interpersonal. Metallica nu voia să repete sesiunile de înregistrare pentru Kill 'Em All, în cadrul cărora au simțit că s-ar fi putut bucura de mai mult ajutor din partea producătorului. Ce le trebuia era o persoană care să poată să rafineze sau, și mai bine, să dezvolte sunetul trupei, iar în Rasmussen simțeau că găsiseră persoana potrivită. A mai contat și că se aflau în orașul natal al lui Lars, fapt care a acționat ca o plasă de siguranță pentru formație. Pentru că își cheltuiseră toate fondurile disponibile ca să intre în studio, formația a profitat din plin de facilități și a și dormit acolo – nu-și permiteau să stea la hotel.

Conform spuselor lui Marrs, după ce turneul cu Venom s-a încheiat în februarie, trupa a condus până la Sweet Silence, care tocmai fusese folosit de formația Mercyful Fate și de vocalul lor carismatic, King Diamond. Albumul numărul doi se numea Ride the Lightning, iar calea pe care a început să se formeze a început și s-a terminat la Sweet Silence. Rasmussen își amintește: „Prima oară când l-am cunoscut pe [Hetfield] eram la studio, iar el e destul de hotărât când vine vorba de ce vrea, dintr-o perspectivă sonoră." A existat o problemă din start: amplificatorul preferat de chitară al lui Hetfield dispăruse la show-ul de la Boston. Hetfield și Rasmussen a trebuit să-și pună capetele la contribuție ca să găsească o soluție, după cum își amintește Rasmussen: „Am început să cântăm niște melodii de pe Kill 'Em All, ca să aud despre ce vorbește și am început să testăm amplificatoare, ceea ce a durat câteva zile."

Amplificatorul original fusese modificat, ceea ce a însemnat, după cum spune frust Rasmussen, că: „Nimeni nu-și amintea ce căcat se întâmplase, așa că eram toți cam pierduți. Am sfârșit cu ceva foarte diferit, ceea ce, din punctul meu de vedere, a fost genial, pentru că apoi am putut să lucrez la obținerea sound-ului pe care mi-l doream."

Chiar și în etapa asta timpurie, Hetfield dezvoltase un sunet unic de chitară și era nevoie de Rasmussen ca să profite la maximum de nou-găsita nevoie a lui James de a nu suna ca nimeni altcineva de pe planetă. Rasmussen explică: „Îi plăcea că are propriul sunet și nu încearcă să copieze pe nimeni. Cred că ne-am petrecut majoritatea procesului de înregistrare ca să obținem chestia asta a lui. Așa că, în cele din urmă, am căutat ceva nou, dar care suna și ca amplificatorul lui furat." Dar ce părere și-a făcut danezul despre om la nivel personal? „Mie James mi s-a părut dintotdeauna un tânăr furios. Însă avea o atitudine extraordinară, după mine." Rasmussen îi era perfect complementar lui Hetfield cel plin de păreri din 1984. I-a temperat furia lui Hetfield și a canalizat sentimentele alea pe un parcurs creativ. S-ar putea spune că sesiunile de înregistrare de la Ride the Lightning, sub îndrumarea lui Rasmussen, au fost începutul unui James Hatfield mai matur din punct de vedere muzical. Și talentele de business ale lui Hetfield au fost puse la încercare, după cum a observat Rasmussen: „Negociau un contract nou, pentru că erau la casa aia de discuri independentă [Megaforce]. Au discutat de mai multe ori cu mai multe case de discuri, iar el s-a implicat din plin în asta. E un tip deștept."

Procesul de înregistrare a fost împărțit în două bucăți mari: februarie-martie și o parte din iunie. În pauza dintre cele două, formația s-a dus la Londra, ca să dea două concerte la renumitul Club Marquee. Asta i-a ținut pe jar pe fanii din Marea Britanie, care erau perfect conștienți de faptul că e pe cale să iasă un nou album. Inițial, Metallica fuseseră programați să plece în turneu prin Europa alături de două alte trupe de la Megaforce, The Rods și Exciter, dar turneul Hell on Earth a trebuit să fie anulat – s-a zvonit că din cauza vânzărilor slabe de bilete. Toboșarul și solistul trupei canadiene de thrash Exciter, Dan Beehler, și-a amintit o întâlnire cu James la Londra din acea perioadă. „Music for Nations închiriau două apartamente pe Baker Street; Metallica erau la subsol, noi eram deasupra", a spus Beehler. „Eu mă duceam jos s-o ard cu James și cu băieții și petreceam la greu". Beehler și-a amintit că l-a cam surprins statura lui Hetfield. „Când am văzut pentru prima oară verso-ul albumului Kill 'Em All, am crezut că-i un tip micuț. Apoi l-am cunoscut și mi s-a părut destul de înalt. E un tip super și era total relaxat și optimist și mi-a plăcut mult să mă distrez atunci cu el."

Metallica s-a întors la Copenhaga și au terminat albumul. Apoi au plecat într-un turneu scurt, cu patru concerte, cu rockerii din New York Twisted Sister, pe care l-au încheiat pe 10 iunie. Pe 27 iunie, Ride the Lightning a aterizat cu un sunet asurzitor. Zazula l-a lansat la Megaforce în State, Music for Nations au făcut onorurile în Marea Britanie și au negociat ca o casă de discuri numită Roadrunner să se ocupe de asta în Olanda. Reacția generală a fost una de neîncredere cu gura căscată. Kill 'Em All era o treabă agresivă, grea și un debut fabulos, dar Ride the Lightning a fost un pas uriaș înainte. Evoluția, atât din punct de vedere al sound-ului, cât și a compozițiilor, a fost atât de marcată, încât puteai fi iertat dacă te-ntrebai dacă e aceeași formație. Contribuția lui Hetfield se transformase din a fi, privind în urmă, un debutant stângaci, într-un rol mult mai dominant, atât din punct de vedere al vocii, cât și al preciziei sale la chitara ritmică. Rasmussen a surprins ponderea formației, dar a și găsit o cale să acorde sunetului ăluia spațiu să respire – toate cu niște efecte devastatoare. Când a fost întrebat în 1988 despre sunetul de pe Ride the Lightning, Hetfield a spus frust: „Pe Flemming îl luase de cap reverbul." Albumul avea, ce-i drept, mult reverb, dar nimeni nu putea să pună melodiile la îndoială. Chiar și coperta albumului – pe care apărea un scaun electric, suspendat pe ceea ce părea să fie cerul de noapte, sub logo-ul deja familiar – era o aserțiune mai matură a dezvoltării rapide a formației.

În ce privește piesele de deschidere de pe albume, „Fight Fire with Fire" a fost una dintre cele mai revelatoare compoziții Metallica din istorie. A se remarca cuvântul „compoziție": una dintre cele mai impresionante caracteristici Ride the Lightning a fost voința sa implacabilă de a crea cântece complexe, dar în același timp puternice. Materialele precedente fuseseră livrate mult mai în brut. Începând de la un intro acustic, delicat, dar foarte amenințător, piesa decade într-un fade-in terifiant care, la rândul său, anunță un riff la o viteză amețitoare și brutală. Piesa se încheie cu un sunet de explozie nucleară, care duce direct la piesa de titlu, fără nicio pauză perceptibilă cât să respiri. Intro-ul pe care se lamentează chitara dublă se așază într-un mid-tempo așezat, iar Hetfield preia rolul unui om condamnat, care-și așteaptă soarta pe scaunul electric. Muzica e complexă și preia o secțiune de mijloc progresivă, precum și un solo răscolitor la chitară Hammett, înainte să se întoarcă de unde a plecat. Pentru mulți, punctul central de pe Ride the Lightning e penultima piesă, „Creeping Death" cea de neuitat. Intră în forță, cu o salvă monstruoasă și repetată de chitară, iar apoi se relaxează într-un riff fluid și eficient. Versurile vorbesc despre „Povestea primului născut" din Cartea Exodului. „Creeping Death" include toate temele formației de la ora actuală și a devenit piesa cea mai des cântată live din cariera formației.

În timp ce entuziasmul pe tema lansării albumului era în toi, formația avea o problemă de management de rezolvat și un turneu în care trebuia să plece. Relația dintre Metallica și extrem de generoșii și entuziaștii Zazula și Megaforce se apropia de final. Fără ei, formația poate că nici n-ar fi lansat vreodată vreun album, dar Metallica era prea mare pentru Megaforce. Trupa avea nevoie de sprijinul unei case mari de discuri, ca să împlinească potențialul uriaș sugerat de Ride the Lightning.