Există un motiv clar pentru care păpușile ți se par horror

Prima poveste horror bazată pe păpuși pe care-am văzut-o a fost un episod din Zona crepusculară, în care „Talky Tina”, o păpușă fetiță cu codițe împletite legate cu funde îl terorizează și-l ucide pe tatăl vitreg al proprietarei sale. Îmi aduc aminte că, după, nu mă mai uitam cu ochi buni la propriile mele jucării și mă simțeam recunoscătoare că aveam preponderent ursuleți, mai degrabă decât imitații din porțelan după copilași adevărați.

Nenumărate filme și seriale TV au exploatat o premisă similară: păpușile sunt al dracului de creepy. Cu cât arată mai uman – cu ochi de sticlă care se mișcă, păr realist sau obrajii ușor îmbujorați – cu-atât te sperie mai tare.

Dar de ce ți se par atât de creepy? Conform Thaliei Wheatley, neurocercetătoare pe cogniție de la Universitatea Dartmouth, are legătură cu modul în care creierele noastre detectează și sunt atente la chipuri. S-a folosit de reacțiile noastre la păpuși, pentru a investiga o abilitate simplă, pe care o avem cu toții, dar care rămâne un mister pentru neuroștiință: cum anume deosebim un cine de un ce? Și ce poate să ne spună latura înfricoșătoare a unei păpuși despre procesul respectiv?

Totul începe de la simplul mod în care vedem fețele, spune aceasta. Suntem atenți anume la ele și facem asta încă de când suntem bebeluși. Studiile au constatat că nou-născuții sunt mai atenți la chipurile ale căror trăsături au fost amestecate. S-a mai stabilit și că există activitate cerebrală în anumite regiuni ale creierului, ca reacție la orice față, în decurs de doar 170 de milisecunde, așa că le observăm foarte repede. La recunoașterea asta facială foarte rapidă, creierele noastre nu prea fac mofturi. Două cercuri și o curbă vor obține aceeași reacție facială ca o față umană și ăsta e motivul pentru care uneori vedem fețe în obiecte neanimate, cum ar fi prizele sau două puncte și o paranteză :).

Dar dacă abilitățile tale de recunoaștere facială s-ar opri acolo, ai umbla prin lume destul de confuz. „Trebuie să fim în stare să diferențiem fețele care ne merită gândurile, sentimentele și acțiunile, de alarmele false care nu sunt, de fapt, fețe”, a scris Wheatley într-o lucrare recentă. „Altminteri, am putea să privim norii, mașinile sau casele drept obiecte cu o viață psihică.” Modul în care creierele noastre înțeleg diferența dintre un cine și un ce e inclus nu doar în capacitatea noastră de a vedea fețe, ci și în cea de a ști dacă fața are și o minte anexată. Aici intră în scenă păpușile.

În 2010, Wheatley le-a arătat studenților de la Dartmouth o serie de imagini în care o păpușă se transforma într-un bebeluș uman, cu multe grade intermediare. „Știam că la unul dintre capete se află o păpușă, iar la celălalt o ființă umană”, spune ea. „Întrebarea era dacă o să existe consistență în punctele în care repondenții decideau că o imagine a trecut dintr-una într-alta.”

Ce au constatat e că oamenii sunt foarte preciși când determină care e punctul ăla. Nu era la jumătate; standardele noastre pentru umanitate sunt mai înalte de-atât. Oamenii au simțit că imaginea e vie, pe la circa 65-67% uman. „A apărut același interval, indiferent dacă oamenii au fost întrebați dacă fața are o minte, poate să formeze un plan sau e în stare să simtă durerea, ceea ce indică faptul că recunoașterea vieții într-un chip e echivalentă cu recunoașterea capacității pentru viață psihică”, spune Wheatley. Când Wheatley i-a întrebat pe unii dintre participanți de ce simt asta, cineva i-a spus că atunci „a început păpușa să mă privească și ea pe mine”.

Într-un studiu ulterior, Wheatley a folosit electroencefalograme (EEG) ca să măsoare reacțiile cerebrale ale oamenilor care se uită la fețe de păpuși, fețe umane și cadrane de ceas. A constatat că modul în care creierul percepe fețele are două etape. Pe prima o cunoaștem deja: că o față e detectată rapid. Dar mai există un al doilea proces mai lung, prin care creierul nostru încearcă să decidă dacă o față are minte. Dacă creierul hotărăște că are, fața respectivă îți menține atenția. Dacă decizi că ceva nu are minte, atunci atenția îți scade.

Wheatley consideră că prima parte e foarte primitivă, motiv pentru care chiar și nou-născuții au capacitatea s-o facă. „Trebuie să fie rapid, pentru că în punctul ăla e vorba de supraviețuire, să poți să detectezi posibile fețe foarte rapid. Dar a doua etapă trece dincolo de supraviețuire. „Practic, cauți să vezi dacă persoana asta are o minte cu care poți să te conectezi. E cineva acasă?”

Și aici intervine factorul creepy. La păpuși sau alte obiecte cvasi-umane care se descurcă mai bine să imite modul în care arată o față reală, creierul tău caută o minte și n-o găsește. Dar primește multe dintre aceleași indicii (ochi, gură, expresii) pe care le-ar primi și de la chipuri cu minte. „Există semnalele astea care spun creierului nostru că această chestie e în viață”, zice ea. „Dar noi știm că nu e vie. Și juxtapunerea asta e super înfricoșătoare.”

Asta e ceea ce unii cercetători numesc uncanny valley (en. „valea stranietății”), sau „o scădere a reacției emoționale care are loc atunci când întâlnim o entitate care e aproape, dar nu chiar, umană”, a scris în The Conversation Stephanie Lay, o psiholoagă care studiază uncanny valley de ani de zile. Teoria cu uncanny valley datează din anii ’70, de la expertul nipon în robotică Masahiro Mori și e considerată un mare obstacol în integrarea roboților sau androizilor cvasi-umani în societățile noastre.

Cercetarea lui Lay indică faptul că ne simțim incomodați atunci când vedem expresii pe păpuși, avataruri sau roboți, pe care nu le-am întâlni niciodată în natură. „Ce-am constatat că provoacă cel mai puternic acea senzație de neliniște au fost fețele la care expresia gurii și a ochilor era incongruentă. Nu se legau”, spune aceasta. „Cele mai înfricoșătoare erau cele la care gura era veselă și zâmbăreață, pe când ochii erau furioși sau speriați.”

Angela Tinwell, lector senior la Școala de Jocuri de la Universitatea din Bolton, a început să studieze valea stranietății după ce și-a văzut studenții chinuindu-se să facă personaje virtuale tridimensionale pentru jocurile video. La fel ca în munca lui Lay și Wheatley, a constatat că incongruențele în ochi, expresii faciale sau limbaj corporal pot să ducă la avataruri care arată straniu, nu uman.

Wheatley spune că întrebarea rămâne deschisă, când vine vorba de momentul în care se dezvoltă toate aceste procese. Copiii mici nu par să fie la fel de înspăimântați de păpuși ca și adulții și asta poate pentru că încă nu își pun problema că alți oameni sau obiecte ar putea să aibă o minte. Studiile asupra efectului văii stranietății asupra copiilor ar putea să dezvăluie mai multe despre vârsta la care intervine asta, iar unul de anul trecut a constatat că apare la copiii de nouă ani și mai mult, dar nu mai devreme.

Dar scopul final nu e doar să creăm avataruri sau roboți care nu ne fac să ne simțim incomod. Dacă înțelegem mai multe despre detectarea fețelor și a minților poate dezvăluim și niște nuanțe despre modul în care ne vedem unii pe alții. După publicarea cercetării lui Wheatley, Jay Van Bavel, neurocercetător social de la NYU, a folosit transformări asemănătoare din păpuși în oameni ca să se întrebe cum pot factorii sociali să influențeze detectarea minții.

A aflat că alianțele sociale pot să aibă un impact asupra ușurinței cu care vezi o minte. Oamenii văd mai rapid o minte pe chipul unei persoane din propriul grup, indiferent care ar fi acela. De exemplu, la Super Bowl-ul din 2015, echipa sa de laborator a constatat că împătimiții fotbalului n-au nevoie de la fel de multă „umanitate” ca să vadă o minte pe chipul fundașului lor preferat. Însă pentru fundașul din cealaltă echipă au nevoie de mai multă umanitate ca să vadă o minte.

Echipa sa de laborator explorează momentan cum ar putea acest efect să-i facă pe oameni să-i trateze pe alții în viața de zi cu zi. În cazul tratamentelor medicale, de exemplu, investighează modul în care medicii pot să aibă dificultăți în a detecta expresii ale durerii pe chipurile bărbaților afroamericani, în încercarea de a explica un factor care contribuie la discrepanțele etnice în gestionarea durerii.

„Ar putea avea implicații în dezumanizarea membrilor unor grupuri marginale”, îmi spune Van Bavel. „De-a lungul istoriei, oamenii au tratat anumite grupuri ca fiind sub-umane. În majoritatea cazurilor de genocid, din Germania nazistă până-n Rwanda, grupul minoritar a fost comparat cu dăunătorii (de ex.: cu șobolanii sau gândacii). Pentru că văd grupurile astea drept sub-umane, oamenii își permit să comită atrocități sinistre împotriva lor.”

O întreb pe Tinwell dacă ea crede că o să dispară vreodată valea stranietății, pe măsură ce păpușile, jocurile video și roboții devin din ce în ce mai realiste. Și ar putea asta să afecteze și modul în care vedem mințile oamenilor? Ea crede că, deși reprezentările fețelor și minților se vor îmbunătăți, creierele noastre o să capete mai mult discernământ doar ca spectatori. „Cred că o să rămânem mereu cu un pas înaintea tehnologiilor virtuale și a păpușilor și animației”, spune aceasta.

Lay e de acord, dar spune că, în timp ce creierele noastre n-o să evolueze niciodată până în punctul în care vor crede că roboții au minți, probabil o să ajungem să ni se pară mai puțin creepy. Și, ca cercetător care studiază stranietatea, a constatat că propriul ei prag de înfiorare s-a schimbat. „O să ne obișnuim”, spune aceasta.

Și cum rămâne cu păpușile? Într-un potențial viitor, cu portari sau asistenți robotici cvasi-umani, n-o să se mai facă filme de groază despre păpuși? Probabil că nu, zice Lay, pentru că o să continue să plutească într-un spațiu ciudat, la limita dintre uman și non-uman.

„Cred că doar când vom avea androizi cu corpuri complete vom deveni mai toleranți”, spune aceasta. „Există o diferență subtilă a calităților pe care le au păpușile, pentru că sunt reprezentări statice ale bebelușilor umani. Cred că această inerție are ceva inerent înfricoșător.”

În plus, e posibil să ne și placă – măcar un pic. Wheatley crede că, din moment ce păpușile stau atât de aproape de graniță, pot să fie înspăimântătoare, dar într-un fel care e și distractiv; de ce ne entuziasmează filmele horror, dar nu ne provoacă traume pe termen lung? „Ne place uneori să ne suspendăm neîncrederea”, spune ea. „Când suntem în siguranță. E distractiv să-l vedem pe clovnul Chuckie, să ne lăsăm creierul să se joace cu ambiguitatea aia. Dar dacă chiar ar exista o păpușă clovn care ne-ar intra în casă, ar fi absolut terifiant. N-ar mai fi distractiv.”