Moda dubioasă de pe YouTube în care te uiţi la alţii cum despachetează

Acest articol a fost publicat inițial în i-D UK.

Puțini filosofi au avut o așa de mare influență asupra culturii populare sau capabilitatea de a explica lumea postmodernă la fel de bine ca Jean Baudrillard. Analiza lui asupra mass-mediei, tehnologiei şi culturii contemporane a fost deschizătoare de drumuri, și cea mai bună cartea a sa, Simulacra and Simulation, a fost inspirată de The Matrix, Synecdoche al lui Charlie Kaufman, New York și multe dintre filmele lui Adam Curtis. Dar moartea lui Baudrillard în 2007 a însemnat că n-a apucat să trăiască îndeajuns ca să fie martorul unei mâhniri postmoderne care îi validează teoriile mai mult decât oricine altcineva: clipurile de tip unboxing.

Se înțelege din nume care-i treaba cu clipurile cu unboxing: o persoană cumpără un produs și se filmează în timp ce desface ambalajul cutiei, înainte de a-l încărca pe Youtube, acolo unde alți oameni își irosesc viețile ca să urmărească și să comenteze acest ritual bizar. Spre deosebire de clipurile tip haul, în cele stil unboxing naratorul nu-şi arată fața, totul este filmat în mod FPV şi vedem mai degrabă două mâini care pipăie cutia cu dragoste.

Lucrul curios la aceste clipuri este că nu sunt neapărat etalări ale fetișismului pentru produsele de lux. În timp ce mulți prezintă cel mai recent iPhone sau o pereche de sneakers, unul dintre cei mai de succes vloggeri se ocupă exclusiv de despachetarea jucăriilor ieftine pentru copii. Pentru DisneyCollectorBR, un brazilian de douăzeci și ceva de ani din nordul New Yorkului, clipurile tip unboxing nu sunt o manifestare a consumerismului compulsiv, ci o afacere bine pusă la punct. În era Internetului, când toată lumea are un deficit de atenție, copiii mici sunt publicul preferat, căci ei se vor uita la un singur clip de mai multe ori, oferind creatorului profit pentru o cantitate mică de efort investit. Acest tip de conținut are un scop bine definit, dar multe clipuri tip unboxing sunt încărcate de utilizatori anonimi și adună prea puține vizualizări pentru a putea fi monetizate. Motivațiile acestor împătimiți de unboxinguri sunt mai puțin clare.

Clipurile tip unboxing sunt un exemplu al teoriile de simulacru, simulare și hiperrealitate ale lui Baudrillard. Un simulacru este o imagine sau o reprezentare a cuiva sau a ceva. O copie, de fapt. Simbolurile, semnele și fotografiile pot fi simulacre, la fel cum pot fi și videourile. Unele dintre cele mai vechi și cele mai bune exemple de simulacru sunt icoanele pentru că ele reprezintă lucruri care nu au avut niciodată un original (adică care nu au existat) sau lucruri a căror imagine originală nu mai există.

Partea asta este cheia teoriilor lui Baudrillard pentru că el credea că societățile postmoderne nu sunt capabile să experimenteze realitatea așa cum este ea cu adevărat pentru că percepția noastră a fost atât de deformată de media și de tehnologie, încât nu mai putem separa ce este real de ceea ce ne-am imaginat. În schimb, plutim într-o stare de hiperrealitate, unde granița dintre fapte și iluzii se întrepătrunde. Seamană mult cu Matrix, doar că mai banal pentru că nu poți pur și simplu să-ți rupi membrana ochiului mergând la Laurence Fishburne să-i ceri niște pastile colorate. Matrixul tău personal este codat în memoriile și experiența ta de viață de până acum. Este o parte foarte încurcată și complicată a realității și cu cât încerci mai mult s-o descifrezi, cu atât te transformi mai tare într-un meme Conspiracy Keanu.

Ia social media de exemplu: stai acasă singur, e sâmbătă seara, te uiți la Instastories-urile unor puști care se distrează de minune. Sementimentele de inadecvare te sufocă. Chiar se distrează cu adevărat sau se plictisesc de moarte într-un club pe jumătate gol care pare mult mai captivant prin senzorul îngust al smartphone-ului decât în viața reală? Nu poți să fii sigur, dar te simți jalnic. Asta este hiperrealitatea ta văzută prin simulacrul unui story de pe Instagram.

Te-ai simțit vreodată dezamăgit după ce ai ți-ai cumpărat ceva după care ai oftat o perioadă lungă de timp? Un anume anticlimax care te amorțește când satisfacția deținerii unui lucru nu se potrivește cu intensitatea dorinței pe care ai simțit-o înainte de achiziție? Asta este pentru că achiziționăm simulacrul, nu produsul. Echipamentul care ne va transforma în atleți, ceasul care ne va transforma în James Bond. Publicitatea vinde ideea de escapism, un produs care nu există cu adevărat. Dacă ar fi trăit să vadă înmulțirea clipurilor tip unboxing, Baudrillard ar fi fost probabil de părere că este o încercare neurotică de a recrea iluzia hiperreală care ne este vândută prin intermediul publicității.

În loc să pună sub semnul întrebării natura consumului, vloggerii creează un nou simulacru al produsului: clipul tip unboxing. Observat prin lentila Youtube, produsul devine fantastic de hiperreal, la fel ca în reclamă, plin de potențial, un obiect magic care generează vizualizări, like-uri și comentarii. Există un proces clar de identificare aici, căci acești vloggeri încearcă să-și forțeze propria realitate ca ea să se potrivească cu hiperrealitatea publicității.

Mania cumpărării și desfacerii primează în fața conținutului cutiei. Parcă pentru a sublinia acest lucru, o companie pe nume Zavvi oferă un serviciu de subscripție lunară la cutii pline cu diverse porcării populare printre vloggerii care fac unboxinguri. Produsele nu sunt folosite niciodată, clipurile se termină cu climaxul deschiderii. Momentul în care produsul devine real. Iluzia s-a spulberat.

Totuși, filmarea unboxingului păstrează produsul suspendat în hiperrealitate pentru că este convertit dintr-un simulacru (imaginea folosită pentru marketing) în altul (clipul tip unboxing). În niciun punct nu devine un obiect inanimat cu un scop material banal. Asta păstrează deziluzia consumeristă și permite celor care fac astfel de clipuri să evite marile întrebări ale vieții. Și anume: dacă cheltuirea banilor nu ne poate satisface nevoia pentru aflarea semnificației vieții, atunci ce poate?