Viața alături de oameni mari

Președintele Zairului, Mobutu Sese Seko (dreapta) și Robert pozează împreună pentru o fotografie suvenir în Gbadolite, iunie 1993.

Lumea a văzut tirani și mai răi decât conducătorul Zairului, Mobutu Sese Seko, chiar și în legiunea africană de Bărbați Tari care au pus mâna pe putere și nu i-au dat drumul când Europa a slăbit continentul din strânsoare. Dar niciun despot nu a fost un personaj atât de colorat ca el. Poate Jean- Bédel Bokassa din Republica Centrală Africană, care s-a proclamat împărat în 1977 și căruia îi plăcea să mănânce carnea dușmanilor săi. Singurul mod în care Mobutu s-a apropiat de canibalism a fost să bea câte un păhărel de sânge de om din când în când.

Mobutu a reușit să controleze Zairul (în prezent cunoscut ca Republica Democrată Congo), timp de 32 de ani înainte să fie doborât de la putere în 1997. În timpul ăsta a supt țara de sânge și a dus un stil de viață luxos, cum îi stă bine oricărui împărat. Odată, după ce am zburat cu Mobutu în avionul lui privat DC-8 din Franța până în Zair, mi-a căzut falca de uimire când am văzut cum trimite avionul urgent înapoi în Riviera ca să-i aducă o revistă de modă pe care Madame Mobutu o uitase acolo.

În iunie 1993, corespondentul CNN din Africa, Gary Striker a vrut să-i ia un interviu „Mareșalului” despre motivul care declanșase un război civil din sud-estul țării, în timp ce armata lui neplătită de luni de zile jefuia capitala Kinshasa. Eu eram producătorul lui Gary, dar simțind că n-o să obținem niciodată adevărul de la „Cârmuitor” (Mobutu avea o listă întreagă de titluri), aveam un plan secret. Voiam pălăria lui Mobutu: chestia din piele de leopard pe care o purta peste tot.

Pe când soldații jefuiau Kinshasa, Mobutu se îndrepta spre dealurile satului său natal Gbadolite, unde își ridicase un palat prezidențial în inima pădurii ecuatoriale. Bineînțeles, ca să ajungi acolo – la fel ca și să-l convingi pe Mobutu să-ți dea un interviu – trebuia să treci piedici herculene, chiar și pentru Africa.

Țineam legătura cu consilierii lui Mobutu de câteva săptămâni în timp ce acopeream alte subiecte din Gabon: al doilea summit african-american din capitala Libreville sau faimoasa colonie de leproși din Lambaréné a lui Albert Schweitzer. Spitalul încă funcționa, împreună cu un mic muzeu ce găzduia organul faimos al doctorului (împreună cu o partitură de Bach) și alte obiecte personale care îi aparțineau laureatului Nobel din 1952. Suzanne, ghidul muzeului, era doar un copil atunci când Schweitzer conducea instituția și a spus că Big Al, care considera punctualitatea o virtute, îi bătea cu sălbăticie pe băieți și pe fete dacă întârziau la cursuri – un mic amănunt picant pe care Comitetul premiului Nobel l-a scăpat din vedere. „A, da, ne plesnea FOARTE tare peste FAȚĂ”, a insistat Suzanne.

Revenind în Libreville, am primit în sfârșit confirmarea că Mobutu va trimite un avion care să ne ducă în ascunzătoarea lui din junglă. Am fost instruiți să fim în aeroport foarte devreme de dimineață, unde am așteptat cam 14 ore un avion care n-a ajuns niciodată. Încă o întâmplare tipic africană *1. Peste două zile și zeci de telefoane, eram din nou la aeroport… așteptând. După ce am stat alte 12 ore cu pula la soare, un 727 alb în culorile specifice Zairului, roșu și auriu, a aterizat lângă noi. Zece minute mai târziu, eram în aer.

Avionul luxos fusese deținut anterior de Regele Hussein al Iordanului. Avea un echipaj alcătuit din doi bărbați și o stewardesă superbă originară din Zair. Eram singurii pasageri. Am aruncat o privire în dormitorul privat al lui Mobutu și în baie, dar stewardesa mi-a explicat că nu aveam voie. Se pare că ea avea voie, mai ales când patronul nu era la bord. Fără prea multe vorbe, ne-a dat de înțeles că era mândră să-l servească – în orice fel – pe liderul țării ei.

Când am aterizat în Gbadolite, din pământul roșu și argilos ieșeau aburi. Puteai literalmente să miroși Africa, o senzație care nu încetează niciodată să mă încânte. Am condus puțin până la palatul din junglă al lui Mobutu, unde am fost primiți de îndată într-un salon imens care părea mai potrivit pentru un conducător de stat european decât pentru liderul unui regim african autoritar. Camera era înțesată de mobilă Ludovic al XVI-lea, goblenuri, țesături fine, picturi de Renoir și Monet și în capăt trona un bar superb din mahon plin cu cognacuri fine, calvados și băuturi spirtoase asortate. Fiecare sticlă avea mărimea unui Balthazar de șampanie. Zairul e recunoscut pentru sculpturile lui excepționale, dar nimic de aici nu părea să aibă legătură cu tradiția africană.

Am văzut destule case de dictatori, dar asta întrecea orice limită. Niciunul dintre bunurile lui nu făceau măcar o aluzie la originea sa africană. În ciuda fanfaronadei lui Mobutu despre bogăția istorică a continentului scăpat din lanțurile colonialismului, adăpostul său din satul natal era întruchiparea perfectă a lăcomiei sale. Era Gordon Gekko al Africii, iar înclinațiile lui bizare confirmau acest lucru.

Un majordom cu mănuși albe servea băuturile în timp ce doi slujitori prezidențiali făceau programul: urma să dinăm mai târziu cu un ministru și niște oameni din clanul Mobutu, dar nu și cu „Șeful”. Interviul era programat pentru ziua următoare la zece dimineața. „Excelența Sa e în cea mai bună formă doar dimineața,” ne-a spus un membru al personalului. „Evident că e foarte obosit după ce își petrece ziua muncind să rezolve probleme regretabile.”

Omul meu de contact, Monsieur Bruno, s-a repezit în discuție când a văzut că îmi dădeam ochii peste cap. „Robert, te rog ai încredere”, m-a implorat, simțindu-mi disconfortul. „Interviul va avea loc. Ai promisiunea mea.” Nu-mi făceam griji despre sinceritatea lui Bruno; era un tip de treabă. Dar mai pățisem eu din astea, mai fusesem prizonierul toanelor altor despoți cărora conceptul de timp le era străin. În minte mi se formulau tot felul de filme cu obstacole logistice.

I-am explicat că era foarte important să ne întoarcem în Gabon a doua zi după-amiază, pentru a prinde ultimul zbor spre Abidjan. Toți oamenii președintelui au insistat că nu va fi nicio problemă – cu alte cuvinte, tăceți din gură și simțiți-vă bine.

Înainte de cină ne-am uitat la știrile de seară, care s-au deschis, ca de obicei, cu un tribut muzical adus „Ghidului”. Mobutu a apărut pe ecran, cu capul plutind printre nori. Bineînțeles, nu se menționa nimic despre violențele care ruinau țara. Bruno și ceilalți păreau mai interesați de ultimele rezultate din fotbal, speculând despre șansele Zairului de a obține Cupa Africană.

S-a servit cina, care m-a făcut să mă gândesc la prietenul meu și fostul corespondent CNN Richard Blystone. Am cochetat împreună cu el cu ideea de a scrie un ghid de conversație folositor pentru jurnaliștii din străinătate, cu fiecare expresie tradusă fonetic în numeroase limbi și dialecte. În capul listei era „Mmmm… are gust de pui!” O expresie pe care am repetat-o de multe ori în timpul serii în timp ce farfuria îmi era umplută din nou și din nou cu munți de tocăniță și delicii locale. Gary – care pe vremea aceea avea mai multă experiență în ce privește Africa – a informat valeții cu viclenie că era vegetarian convins, după care a ciugulit liniștit dintr-o porție mică de roșii cu porumb și din miezul unei franzele. De-a lungul serii mi-a aruncat de mai multe ori o privire care-mi spunea: „Distracție plăcută la toaletă toată noaptea!”

În nici jumătate de oră am simțit ceva ciudat în intestine. Știam că nu am să reușesc să rezist până la desert, așa că l-am chemat pe Bruno afară la o țigară. „Aș vrea să faci ceva pentru mine”, i-am șoptit. „Ai spus că președintele e cel mai generos om pe care-l cunoști.” Bruno a aprobat scuturând energic din cap. „Atunci… crezi că ai putea să-mi faci rost de pălăria lui?”

„Ce?” a întrebat Bruno, crezând că n-a auzit bine.

„Știi tu, cea din leopard.” Bruno s-a gândit bine la această rugăminte, pe care sigur nu i-o mai adresase nimeni, cu atât mai puțin un jurnalist.

„Sunt sigur că el oricum are mai multe și ar însemna foarte mult pentru mine. Ce crezi?”

„Adică să ți-o dea cadou?”

„Desigur. Aș purta-o cu mândrie.”

„Ok”, a zis Bruno. „Stai să văd ce pot face. Știi că deja ți-a trimis un cadou în cameră.”

Un cadou? Ce-ar putea fi? M-am întrebat. Se știa că Mobutu trimitea frumuseți zairiene reporterilor care scriau despre luptele din țară. Dar ultimul lucru de care aveam chef era o prostituată africană. „Nu… nu e asta”, a râs Bruno, ghicindu-mi gândurile. „Altceva. Dar foarte special.”

Ceva mai târziu m-am retras în dormitor, care era iluminat de o lampă în formă de palmier, care aproape atingea tavanul. Era decorată cu imitații ieftine de baroc și rococo. Valiza îmi fusese așezată la piciorul patului. După un duș rapid, mi-am pus un kikoy și am încercat să mă relaxez. Fusese o zi grea.

Aerul condiționat bâzâia încetișor în timp ce îmi fumam ultima țigară înainte de culcare. Atunci am observat o casetă video pe televizor. Nu avea carcasă și pe ea era un abțibild cu literele TFNU. Am introdus-o în aparat și, câteva momente mai târziu, când titlul Tânără, Fierbinte, Neagră și Udă! a apărut pe ecran, mi-am dat seama că era cadoul lui Mobutu pentru mine. Pentru că sunt un tip discret și cu bun simț, am să vă scutesc de alte detalii.

Ca de obicei, m-am trezit în zori cu poftă de cafea. (Asta se întâmpla înainte să încep să călătoresc cu aparatul de făcut espresso după mine *2) După ce m-am spălat pe față, am mers împreună cu Gary și tehnicianul nostru de sunet, David, la micul dejun. Am aflat în scurt timp că Gary nu primise niciun fel de divertisment în cameră azi-noapte. David, în schimb, a mărturisit că stătuse treaz aproape toată noaptea uitându-se la TFNU de mai multe ori, până rămăsese fără șervețele și hârtie igienică.

La zece fix, Bruno a apărut și m-a anunțat că interviul va avea loc cu o mică întârziere. Din nou m-am stresat în legătură cu zborul spre Abidjan. Ca de obicei, Bruno m-a asigurat că puteam conta pe avionul președintelui și că totul urma să fie în regulă. Apoi, schimbând subiectul, m-a întrebat dacă îmi plăcuse filmul. Din tonul lasciv cu care vorbea despre el, se vedea că îl consideră un clasic al genului!

Fiind conștient de faptul că întârzierea nu ar fi fost atât de mică, i-am sugerat lui Bruno să ieșim pentru a face niște fotografii cu exteriorul palatului. Era o construcție admirabilă, fortăreața asta ridicată în mijlocul junglei. Priveliștile spectaculoase de pe terase și fântânile presărate peste tot te încurajau să vezi locul ca pe un fel de Camp David congolez în care Regele Zairului înota, se juca cu cei șase leoparzi din cuști, mândria și bucuria grădinii lui zoologice private. Mobutu era clar un om care nu suporta nici cel mai mic disconfort, așa că baza de aterizare pentru avioane era imensă. De aici decola adesea spre America de Nord și Asia.

Pe lângă tot luxul acesta, Gbadolite era și un sanctuar, situat la distanță de haosul din Kinshasa. Nu era de mirare că Mareșalul prefera să folosească refugiul ca sediu chiar și în perioadele de relativă stabilitate. Și pentru că acesta era satul său natal, Mobutu le făcea favoruri localnicilor, oferindu-le joburi temporare ca slujitori sau paznici. Era ceva obișnuit pentru el să meargă prin sat în Land Cruiser-ul său roșu și să împartă bani populației care îl saluta cu urale. Spre deosebire de oriunde altundeva în țară, Mobutu era văzut ca un salvator binefăcător. Între timp, în capitală, soldații neplătiți de luni de zile se dezlănțuiau.

Puțin după ora 11, eram înapoi în salon, unde atmosfera se schimbase în mod palpabil. Doi slujitori au apărut în grabă, anunțând pe nerăsuflate: „Vine.” În secunda următoare, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga („atotputernicul războinic care, datorită rezistenței și voinței sale de a învinge bifează victorie după victorie, lăsând foc în urma lui” *3) a intrat în cameră. Era îmbrăcat lejer dar elegant, într- o cămașă colorată de mătase, pantaloni negri și cu pantofi strălucitori… dar cu capul gol. Căcat, mi-am zis. „Unde dracu’ e pălăria?!”

Robert raportează la sediu: „Misiune îndeplinită!”

Șeful părea să privească prin mine din spatele ochelarilor cu rame negre, în timp ce-mi întindea mâna. Pe când îi fixam microfonul pe cămașă, Bruno îi explica că acest interviu „exclusiv” va apărea pe CNN pe tot globul. Dar pe Mobutu îl durea în cur unde avea să fie văzut și de către cine, așa că i-a retezat explicațiile lui Bruno cu un gest brutal din încheietura mâinii care sugera că dorea să trecem direct la treabă.

Interviul a durat 35 de minute și, în ciuda insistențelor lui Gary, Mobutu nu ne-a oferit nicio știre nouă.

Mobutu a spus că rapoartele despre luptele violente din sud-est erau exagerate și a declarat că jafurile din Kinshasa erau temporare și nefericite. Deși a recunoscut că soldații nu fuseseră plătiți de ceva vreme, a susținut că era o eroare care urma să fie corectată cât de curând. A repetat de câteva ori că situația era sub control și că nu era cazul să-și facă nimeni griji pentru că, la urma urmei, „Je suis Mobutu!” Când Gary i-a sugerat că națiunea lui depășise recordul în încălcarea drepturilor omului, ne-a vorbit de toate problemele Zairului și ne-a ținut un discurs despre obstacolele geopolitice pe care le întâlnești când conduci o țară mai mare decât Europa de Vest. În final, ne-a asigurat că dorește democrație cu mai multe partide și că vor avea loc alegeri cât de curând.

După cum era de așteptat, Mareșalul se ridica la nivelul așteptărilor noastre. Era fermecător, inteligent și se exprima foarte clar. Oricine cunoaște politica Zairului merită iertare dacă a rămas impresionat de stilul lui. Bineînțeles, tot ce spunea, în afară de „Eu sunt Mobutu”, erau niște minciuni mizerabile. Era ușor să ți-l imaginezi vizitând Capitol Hill, cum a și făcut de-a lungul anilor, îmbrobodind legislatorii naivi și comitetele lor de fonduri. Tipul rula fin tare.

După interviu, am ieșit afară să fotografiem domeniul în timp ce Bruno aranja împreună cu colegii lui zborul nostru. Pe când David împacheta echipamentul, Mobutu ne explica că e un om simplu în străfundul lui și că îl durea sufletul să știe că țara sa se lupta pentru supraviețuire. Nici nu-și dădea seama că după terminarea Războiului Rece zilele îi erau numărate. Vestul nu va mai avea nevoie de el pentru a contracara influențele sovietice în Africa. În câteva momente dispăruse, retrăgându-se probabil într-un colț pentru a vorbi la telefonul personal cu satelit care îi era mereu la îndemână, cărat de un slujitor.

Bruno a întrebat dacă eram mulțumit de interviu. I-am spus că era în regulă, dar l-am întrebat de pălărie. Mi-a zâmbit viclean tocmai când Marele Om se întorcea, acompaniat de un valet care ducea o tavă de argint. Pe ea era Sfântul Graal.

„Mi s-a spus că doreai un suvenir special”, a spus Mareșalul, rânjind ca o pisică care tocmai a înghițit o colivie plină de canari. „Complimentele mele”. Și spunând acestea, mi-a oferit toca de leopard – una dintre cele șase pe care le deținea, croită în Deauville

Mai târziu în aceeași seară, într-un bar din Abidjan, veseli și chercheliți, eu și Gary ne-am reamintit ultima aventură și am căzut de acord că ni se confirmase din nou o regulă importantă: în jurnalism, persistența e totul. În plus, dacă nu ceri, nu primești.

Robert Wiener e jurnalist de mai bine de 40 de ani și a acoperit practic toate războaiele și revoluțiile de pe cele patru continente de la Vietnam încoace. E autorul cărții Live From Baghdad și co-scenarist al filmului HBO cu același titlu. Wiener s-a pensionat din slujba de producător executiv senior al CNN în decembrie 2011. Acest articol, prima sa contribuție VICE, e primul episod din noua lui rubrică, Viața alături de oameni mari, care va apărea lunar pe VICE.com.

*1 Oricine a călătorit prin Africa vă va spune că 90 la sută din timp îl petreci așteptând: pentru viză, pentru transport, pentru a obține permise, la întâlniri și așa mai departe. Celelalte zece procente le folosești pentru a raporta.
*2 Recomand tradiționalul Italian Bialetti Electric (110-230V).
*3 Interpretarea oficială a numelui întreg al lui Mobutu a fost îndelung contestată. Cei mai mulți au fost de acord că victoriile la care se referă sunt de natură pur sexuală.