Cum i-am fraierit pe fițoșii de la Săptămâna Modei de la Paris

Ca și bijuteriile de căcat și șepcile cu „I <3 Kush", mărcile fake sunt o prezență clasică pe toate tarabele de piață din jurul lumii. Și-n multe dintre călătoriile mele pe la astfel de tarabe, există un anume brand de care am dat mult mai des decât altele: Georgio Peviani.

Dacă-l cauți pe Google pe tipul ăsta aparent italian, o să găsești pagină după pagină despre blugii lui. Numai că, evident, el nu există. Clar e un fake. Dar după ce? Dacă e după Armani, Peviani nu prea câștigă din asocierea de brand; logo-ul lui nu seamănă deloc cu cel Armani. În fine: lumea oricum îi cumpără marfa. Are un brand al lui în toată regula și face tot ce-ar trebui să facă un designer. În afară de faptul că nu există. E un vid acolo unde-ar trebui el să fie.

O să umplu eu vidul ăsta: o să devin Georgio Peviani și o să-l ajut să-și împlinească potențialul, devenind crema unei industrii îndeajuns de fake ca să fie înșelată de un tip fake. O să-l duc pe Georgio Peviani la Săptămâna Modei de la Paris.

Primul pas: am cumpărat numele de domeniu pentru www.georgiopeviani.com.
O mișcare discutabilă, știu, dar având în vedere toată treaba cu „omul ăsta nu există în realitate", nu mă aștept să-mi bată la ușă o echipă de avocați.

După zece minute de coială, am ceva – ceva ce, de fapt, nu zice absolut nimic, dar arată bine. Și asta contează, nu? A, și-o nouă adresă de mail, georgio@georgiopeviani.com, care mă duce la următoarea mea mișcare.

La fel de bun ca un pașaport. Pasul final e să-mi cumpăr niște produse de-ale lui Georgio Peviani, să mă laud cu ele, așa că mă duc la Piața Brixton, ca să-mi iau câteva perechi de Peviani premium.

N-am mai fost niciodată la Paris, așa că traversez orașul pe jos, ca să mă obișnuiesc. De asemenea, habar n-am unde se-ntâmplă săptămâna modei, așa că n-are rost să iau metroul nicăieri. Sper să dau peste cineva care poartă o fustă complexă și niște adidași de-ăia Balenciaga de la obiecte pierdute și să mă țin după persoana respectivă până la defilări.

M-am ținut după silueta Turnului Eiffel, care se-ncăpățâna să rămână îndepărtată, a preț de mai bine de o oră când, brusc, un val de culoare s-a revărsat pe treptele unui vechi hotel: tocmai se terminase o defilare. Am intrat în mulțimea de oameni de doi metri îmbrăcați cu geci pufoase galben aprins și pălării care costă mai mult decât chiria mea pe-o lună; bloggerii cu capetele plecate, care-și freacă telefoanele. Mulțimea se dispersează într-un milion de direcții diferite și-mi alunecă printre degete, când simt că mă bate cineva pe umăr.

Un tip îmbrăcat în denim din cap până-n picioare, care se ține de curea ca un prospector se holbează la mine fără nicio expresie pe față. Îi înmânez o carte de vizită și-l întreb cum i s-a părut defilarea. „Am văzut defilarea de-aici." Indică locul în care stă.

Îl întreb nonșalant dacă știe încotro trebuie să mă-ndrept ca să ajung la săptămâna modei. Scoate o bucată mototolită de hârtie acoperită cu adrese mâzgălite. „Palais Brongniart." Mă uit la harta lui de locuri, notez că mâine e Vivienne Westwood, înainte ca el să-și îndrepte brusc spatele. „Commes Des Garcons, Ambasada Rusiei!" Își atinge ceasul și-și deschide geanta de umăr, permițându-mi să văd cu coada ochiului un costum de Vladimir Lenin: „Trebuie să mă schimb!"

Înainte să apuc să-i mulțumesc ghidului meu, a dispărut.

Ajung la Palais Brongniart și oamenii de la pază mă conduc către recepție. „Ne scuzați, monsieur, dar trebuie să ne arătați niște acte și acreditări." Fără un cuvânt, îmi arunc cartea de vizită pe birou. Doamna tastează într-un laptop și vorbește repede în Franceză cu o colegă. După o discuție pe șoptite, se întorc.

Și primesc ecusonul cu scuzele ei și un pufnet.

Deși mă așteptam la vibe-ul ăla de „vacanța mare!" pe care-l găsești la festivaluri de film sau de muzică, aici e mai degrabă un eveniment de networking organizat de Boxpark. Afară mă apuc să pălăvrăgesc cu o persoană care pare să se simtă bine. O să aflu mai târziu că e cunoscută pentru că e unul dintre primii influenceri digitali din industria modei și acum e un director de creație respectat.

„Nu știi de Peviani?", o întreb. Dă din cap că nu. „Să zicem că moda de stradă e o religie, iar Peviani păcătuiește încontinuu." Ridică o sprânceană. „Peviani… adică tu? Așa se explică fotograful." Îi spun că VICE face un material despre mine, ca o anomalie necunoscută, dar vândută peste tot.

Facem schimb de cărți de vizită și-mi recomandă un party la care-aș putea să mă duc, peste o oră și un pic, unde o să fie plin de presă. Peviani a urcat pe scara socială.

Urmăresc pașii pierduți și strâmb din nas la glume în limbi pe care nu le-nțeleg. Oamenii ăștia sunt sub demnitatea lui Peviani; nu-i gustă. În colț, însă, observ o persoană remarcabilă.

„Trebuie să te văd în astea."

Modelul neamț de haine bărbătești Jean ia pantalonii Peviani și dispare în spatele unei cortine.

„Mor după ei. Sunt așa populiști. Tu ești designerul care i-a făcut?"

Dau din cap. Toată lumea se uită urât la mine. Jean dezvăluie un eveniment care pare mult mai pe gustul lui Peviani decât ăsta și cum el chiar nu mai poate să-i suporte pe fraierii ăștia, iese afară în noaptea pariziană.

Pe aleile înguste din apropierea stației Bonne-Nouvelle, dau peste o mulțime în fața unei uși banale, de unde vibrează un beat balear.

Înăuntru mă întâmpină un italian subțirel. „Mickey", îmi zâmbește acesta. „Georgio."

Mickey se lansează într-o avalanșă de cuvinte italienești. Eu dau din cap și scot sunete italienești și cer rapid să vorbim engleză, ca să înțeleagă și fotograful meu. Se pare că nu e doar designerul acestei colecții, ci și foarte italian. Îl informez că și eu sunt designer și brusc sunt purtat de colo până colo la petrecere.

Oamenii par confuzi și-mi trăznește că am dat peste singura sarcină mai imposibilă decât aceea de a-i convinge pe oamenii din lumea modei că sunt designer de modă: trebuie să încerc să-i conving pe italieni că eu – un tip cu cap făcut din slană și-o voce călită în periferiile din Birmingham – sunt italian.

În cele din urmă sunt dus la un om de achiziții din industrie de la Milano. Cineva care are puterea să-l pună pe Georgio pe toate cururile din Bologna. „Georgio Peviani." Se oprește, închide ochii și inspiră adânc, pe nas. „Felul în care-ți pronunți numele, Peviani, mă face să-mi vină să plâng." N-am început bine.

Dincolo de pronunția numelui, o întreb dacă e interesată să-mi cumpere hainele.

„Dac-aș vrea să cumpăr asta? Depinde de clienți. Dar să nu uiți: lumea modei de la Milano e altfel. E haute couture." Mă strivește. „Cu toate astea, mor după structura de-aici; îmi plac mult formele." Se uită mai de-aproape. „Văd că ți-ai făcut temele cu nasturele – e foarte frumos. Mor și după inițialele astea."
Îi înmânez o carte de vizită, îmi termin băutura și mă îndrept spre ieșire. Ziua întâi: succes.

Mă trezesc devreme și dau drumul la știri. Nu-l văd nicăieri pe Peviani – se vorbește doar despre Rick Owens. Trebuie să fac chestii mai mari. Îmi vine pofta și dau mail-uri la toate firmele de PR de modă de-aici. Apare altceva la știri și miros o ocazie: Getty Images a interzis „retușarea" fotografiilor. Dacă lumea vrea mai multă carne needitată, asta o să le dau.

Ziua de azi trebuie să înceapă cu o victorie majoră: să găsesc o cale să intru la defilarea lui Vivienne Westwood.

E multă pază. Se învârt toți paparazzi în jurul femeii ăsteia.

După ce pozez, intru după ea pe ușă și mă prefac că o iau de braț, pe jumătate. Inspir adânc și-mi strâng în mână propriul ecuson cu Peviani. Nu mă lăsa la greu, Georgio.

Am intrat! Mă holbez la primul rând, plin de nume din liga întâi – redactorul Vogue, modelul Arizona Muse – înainte să le plasez discret cărți de vizită ale lui Georgio pe scaun. Simt o oportunitate.

Nu prea sunt sigur cine-i persoana asta, dar dacă e în primul rând, sigur e important.

Începe defilarea.

Bravo.

Mai rămân în urmă, în timp ce se golește încăperea. Se transformă într-un haos de modele dezbrăcate și personalul lui Westwood care bea șampanie. Încep să stau de vorbă cu un tip îmbrăcat într-un compleu office foarte-n stilul lui Margaret Thatcher și îl întreb ce planuri are echipa mai încolo. „Mergem la Alexa Chung", răspunde el. „Ai invitația la-ndemână?" Mi-o arată pe telefon și-mi dă un forward.

Afară mă orbesc blitzurile. Oamenii cred că-s mare sculă și încep s-o cred și eu. După colț, sunt oprit de un grup de femei îmbrăcate ca gagicile personajelor principale din Miami Vice.

Influenceri, aduse cu avionul din Brazilia, în mod special ca să raporteze despre chestiile noi și hot de la Săptămâna Modei de la Paris. Și, baby, Raquel Minelli – cea care are 627 000 de followeri pe Instagram – se pare că s-a cam îndrăgostit de țoalele lui Peviani.

Peviani e transmis către follower-ii din toată lumea ai acestei influencerițe, printr-un story pe Instagram. Aproape că nu-mi vine să cred; visul devine realitate. Cu lumea digitală la picioare, mai am un after-party de cucerit.

Locul ăsta e plin de cei mai cool copii din industria modă. Trebuie să mă amestec printre ei fără greș

„Ascultă la mine", îi spun unui tip pe care abia l-am cunoscut, în timp ce-mi încrucișez pulpele de pui congelat de la Iceland, în timp ce-mi îndoi genunchii cu aripi de delfin, „în următorii zece ani o să fie vorba doar de PunkyFish și Peviani. PunkyFish și Peviani: noii Cavalli și Kors."

Tipul strânge din buze. Ăsta e vibe-ul petrecerii.

Brusc, cineva se aruncă în castelul gonflabil cu trambulină și se întorc toate capetele din preajma mea. E Alexa Chung. Îmi dau seama că dacă vrei să fii un icon adevărat, trebuie să atragi toate privirile. Trebuie să accelerez situația.

Ies din castelul gonflabil și observ șansa perfectă să las un semn.

Mă prezint și Alexa îmi repetă numele (ce-i drept, după ce i se amintește de mai multe ori, dar, oricum.)

Georgio Peviani e aproape la propriu pe limba uneia dintre cele mai influente persoane din industria modei.

Trec orele, curg băuturile. Lucrurile devin confuze. Peviani se amestecă cu trendsetter-ii și pionierii Parisului de azi. Nu rămân cu multe în afară de amintiri cu balcoane, baruri și soarele care răsare peste…

Mă trezesc târziu, cu un cap ca un veceu înfundant și cu inbox-ul plin de mailuri. O invitație la Lutz Huelle; o propunere de întâlnire la cafea de la designerul Esther Maud; un loc la show-ul Masga Ma de la YOYO Palais de Tokyo. Dar mai e și unul de care nu-mi vine să cred.

Am spart codul influencerilor, lumii hip și a vedetelor, dar asta e o vizionare privată a celei mai noi colecții a unuia dintre cei mai prestigioși designeri din Paris, Véronique Leroy. E o șansă să intru în eșaloanele înalte, impenetrabile, ale scenei capitalei.

Ajung la adresă și o doamnă în vârstă cu un chip zvelt și păr lung, blond-cenușiu, mă întâmpină. „Georgio!" Ne pupăm pe ambii obraji. Poartă o rochie neagră de plasă și colanți albi – arată ca un desen dintr-o carte cu Pantera Roz.

Intrăm într-un apartament superb din Parisul secolului XVII – genul de loc care pare gol, fără norii groși de fum de țigară. Un domn mai în vârstă din sud-estul Asiei și o domnișoară mai tânără, amândoi îmbrăcați din cap până-n picioare în costume de la Prada, studiază cataloagele. Două modele de doi metri sunt acolo ca să probeze orice vrem noi să vedem pe ele. Habar n-am ce caut aici.

Sorb din cafea maniacal și urlu look-uri de pe tablă.

E OK, dar ce-ar face cineva iconic?

„Rochia asta – e superbă! Cât e?"

„Mi-ar plăcea să o probez. Mă duc în curând la o gală de premiere și vreau să am impact. Sunt acest Young Thug al modei." Femeia încearcă să-și ascundă confuzia înainte să dispară în spatele unei cortine. După zece minute de frăsuială, voila:

Plutesc într-un apartament din Paris, înconjurat de milionari și port o rochie care face mai mult decât toate hainele mele la un loc. Vânzătoarea în vârstă șoptește: „Arăți minunat."

Simt că am atins un plan superior de privilegiu. Georgio e acum un tip al cărui nume și picioare de Casper, Fantoma Prietenoasă, o să și le amintească designerii, influencerii și fanii modei din întreaga lume. E și un tip care, din cât știe Parisul, există.

Sunt gata să-l las acolo.

După ce mi-am petrecut trei zile trăind ca Georgio, am aflat răspunsuri la foarte multe întrebări și totuși mai era unul care-mi tot scăpa: cine e, de fapt, Georgio Peviani?

Înapoi acasă la Londra, mă hotărăsc să fac ce-aș face în mod normal: caut pe Google. După trei pagini, văd ceva – o marcă înregistrată în 1996 care a expirat anul trecut și o adresă din Aldgate sub ea. Bingo.

Ascunsă pe o străduță în zona Whitechapel Road e ținta mea, se pare: Denim World. Intru și văd în fața mea o comoară de salopete, jachete combat, blugi și blugi scurți. Când mă uit mai atent, absolut toate sunt Georgio Peviani. Mă apropii de tejghea. „Aici lucrează Georgio Peviani?", întreb, iar ei se cară și rămân cu unul – care pare patriarhul lor – care dă din cap. „A, dar vindeți multe chestii de la el?" Pare perplex. „Păi, da. Asta pentru că eu l-am inventat acum 30-și-ceva de ani."

Adam a plecat din Zambia din Marea Britanie în 1982. Muncește în industria vestimentară de-atunci.
La un moment dat, la începutul anilor '90 a inventat numele Georgio Pevani și i-a plăcut. De ce? Lui îi „suna drăguț, suna italienește." Designerul lui preferat e Armani. Adam se referă la anii '90 și începutul anilor 2000 drept „culmea lui Peviani" și nu-i de mirare: pe culmile gloriei vindeau 35 000 de articole Georgio Peviani pe săptămână. Se vând în continuare peste tot în lume.

„Chestia care-mi place cel mai mult la brandul ăsta e că și-l permite orice neica nimeni. Nu e ca Armani, pe care și-l permit doar anumiți oameni din elită", zice el. „Pentru noi a fost un mare succes. Asta a ținut familia și afacerea pe roate în toți acești ani."

Încep să-i explic fascinația mea față de Georgio și apoi îi povestesc lui Adam ce-am făcut la Paris. Moare de râs. În timp ce continuăm să vorbim, îmi dau seama de ceva: nu mai sunt Georgio Peviani. N-am fost niciodată, de fapt, dar acum știu cine e. „Tu ești Georgio Peviani, nu-i așa, Adam?"

Adam izbucnește în râs. I se alătură și colegii și apoi și eu.

„Sunt cea mai apropiată variantă de care-o să dai vreodată."