Am stat o zi în Pantelimon ca să înțeleg de ce o să fie următorul cartier de hipsteri

Sunt un puști semisuperficial din nordul Bucureștiului, care n-a pus niciodată piciorul în Pantelimon. Până acum. Pentru că viața mea e groaznic de plictisitoare, am vrut s-o ard o zi prin cartierul lui BUG Mafia, să mă simt mai cool decât sunt de fapt și să văd ce pierd când mă-nvârt doar în lumea mea limitată, printre bogații din nord.

Am venit aici cu Andreea Drăgan, care e antropolog. De o lună face muncă de teren în cartierul Pantelimon. Traversează zilnic Bucureștiul, de la vest la est, 11 stații de metrou, ca să documenteze poveștile de viață ale pantelimonenilor. „Trăim în București, dar habar n-avem ce se întâmplă mai departe de cartierul nostru", îmi zice ea.

Odată culese poveștile, Make a Point, o organizație a unor artiști pantelimoneni, vrea să imortalizeze o parte din istoria oamenilor și a locului, pe acoperișurile halelor dezafectate ale fostei fabrici de textile Postăvăria Română. Adică fix locul unde au muncit o parte din ei, aduși din sate să construiască socialismul. Artistul italian Biancoshock o să fie unul dintre cei care vor desena pe acoperișurile Postăvăriei.

Pe biroul Andreei din fosta fabrică de textile stau „Evoluția geografică a unui oraș - București", a lui Vintilă Mihăilescu și „Istoria Bucureștilor", de Constantin Giurescu. De la cărți de antropologie la hip-hop, Andreea a pus mâna pe tot ce are legătură cu cartierul, ca să-l înțeleagă și să-i spună mai bine povestea.

Pantelimon a fost un cartier muncitoresc, „industrial, dar verde", așa cum îmi explică Andreea. Atunci când a fost construit, era considerat unul dintre cele mai moderne. Blocurile din prefabricate - odată „gri"- sunt azi reabilitate termic și pestrițe. Fostele hale dezafectate au devenit spații de artă contemporană.

De o lună încoace, explorează viața în Pantelimonul postindustrial. Azi merge în zona de vest, triunghiul dintre Piața Delfinului, Gara Obor și Iulia Hașdeu. Am fost împreună și am adunat câteva povești ale oamenilor locului - ăia peste care, probabil, vei veni tu cu gașca ta să-i dai afară ca să te muți în noul cartier hip al Bucureștiului.

Astea sunt câteva dintre poveștile oamenilor pe care o să-i dai tu afară din case, imediat cum Pantelimonul devine cool și-o să vrei să te muți în locul lor. Până atunci, însă, Pantelimonul nu petrece chiar toată noaptea, oamenii își duc anii după blocurile industriale, cu semințe, bere la pet și nepoții ăia care încă mai bat mingea de pereți.

După ce am bătut Pantelimonul o zi, printre blocurile socialiste din prefabricate și fabrici dezafectate, la 30 și ceva de grade Celsius, am înțeles un lucru: ar fi trebuit să folosesc naibii protecție solară.

Întâi, am vizitat turnul de apă din curtea Postăvăriei, recent renovat. Am văzut estul industrial al Bucureștiului, de la 30 de metri. Un grup de muncitoare din Postăvărie stau pe scări la țigară. Andreea și cu mine coborâm din turn. Muncitoarele se uită spre noi. Andreea scoate cheia și încuie ușa turnului. „Ah, dumneavoastră faceți desenele pe clădiri", zice una din muncitoare. „Noi suntem la etajul doi, la marochinărie și le vedem."

Se referă la bunicuța desenată de BoeMona, cuplul de artiști din Constanța, pe unul dintre acoperișurile halelor industriale. Desenul e inspirat de poveștile femeilor din fabrică, care lucrează stofă.

Poate crezi că doar centrul urbei e ăla multicultural, cosmopolit, care geme de erasmuși petrecăreți. O fi. Între timp însă, în Pantelimon, o muncitoare asiatică scuipă semințe și împarte o țigară cu un grup de români, pe scările Postăvăriei. Există o frumusețe aparte în imaginea asta. Karl Marx trăiește în Pantelimon.

Trecem pe lângă trei pantelimoneni, adunați în jurul unei bănci. „Ce-i aici?" întreabă Andreea și le arată spre gardul înalt de doi metri cu sârmă ghimpată pe deasupra, din spate lor. „Fabrica de mobilă", răspunde Vali. „E urâtă". Se bagă în seamă și Călin, postașul „Vor să construiască un Lidl". Rădița, Vali și Călin puneau la cale lumea.

„Titan e cel mai frumos cartier bucureștean. Zici că ești în străinătate", spune Vali, cu o urmă de invidie în voce. Vali are 67 de ani și a fost telefonistă toată viața. Locuiește în același apartament confort doi de 42 de ani încoace. Atunci când casa lor din Iancului a fost demolată, familia ei și toți vecinii lor au primit apartamente în același bloc. „Aveam 25 de ani. De ziua mea."

În timp ce povestește, stă în picioare, deasupra tuturor. Ceilalți doi stau pe bancă și o ascultă. Pe harta fricii, Pantelimon e în continuare al treilea cel mai periculos cartier din București.

„Nu mai e periculos, a fost. Dar e mărginaș" oftează ea.

Azi, Vali e adepta teoriilor conspiraționiste și e deranjată de scuipătorii de semințe. Stă și dezbate subiectele astea cu vecina Rădița și postașul Călin, același de 20 de ani încoace. Noi am luat-o la pas mai departe

Pe la unu după-masa, după ce am ținut-o deja de ceva vreme drept pe Pantelimon, am ajuns la Cimitirul armenesc. Am vrut să intrăm, dar paznicul ne-a oprit. „Nu se intră. E închis, doar pentru comunitatea armenească". O fi sau n-o fi așa, după ce Andreea l-a descusut un pic de povești din Pantelimon - dar fără să obțină mai mult, ne-am supus autorității. Am ieșit din cimitir.

Puțin înainte de intersecția cu Ferdinand, e o bodegă - Golden Kebab. Lângă bodegă, e o străduța îngustă, care dă spre o față complet diferită a Pantelimonului, fără blocuri înalte de apartamente. De fapt, după blocurile gri e un cartier de case, ca ăla dintre Dorobanți și Aviației. S-a schimbat complet peisajul.

Lili se întoarce acasă, cu ziarul în mână. „Ăsta e un cartier de ofițeri", ne explică ea, probabil pentru că ne-a auzit vorbind. „După Primul Război mondial, ofițerii au primit terenuri aici, să-și facă case." Are 81 de ani și de 49 stă într-un bloc de patru etaje din zonă. Crede că locul ăsta e „o oază". „Dar era mai liniște înainte să asfalteze." Zona a fost asfaltată acum cinci ani.

S-a oferit să-i deschidă Andreei ușa blocului, să lase câteva vederi cu „Salutări din Pantelimon" în cutiile poștale. Balamalele au trosnit puternic. Lili se întoarce spre mine și zice: „eh, bloc vechi, nu?" Am zâmbit de complezență și am plecat mai departe.

S-a făcut deja trei jumate. Ne învârtim în continuare pe străduțele dintre Gara Obor și Șoseaua Pantelimon. Un bărbat în vârstă se apropie de noi. Merge greoi și ține o pungă în mână. Când ajunge destul de aproape, Andreea intră în vorbă cu el. Habar n-am ce a înțeles sau dacă era pur și simplu fericit că cineva vorbește cu el. Îl cheamă Emil. Are 83 de ani și ne povestește despre accidentul lui de mașină.

Și-a pierdut cunoștința. „Am avut tensiune mare", explică el. S-a răsturnat cu Dacia, undeva pe la liceul Iulia Hașdeu. Nu a pățit nimic. Dar de atunci, nu mai conduce. Acum, merge la cumpărături pe jos. Emil a fost doctor inginer chimist. Tatăl lui a fost militar. Trăiește pe aceeași stradă de când s-a născut. Când era mic, băieții jucau fotbal pe stradă cu mingi „de cârpă".

„Toți au murit. Sunt singur."

Pe lângă Gara Obor, Andreea ochește un atelier de cizmărie și vopsitorie. Se întoarce spre mine și-mi spune „eu îmi rezolv toate treburile în cartier". Fie că e vorba de ateliere de meșteri - ca ceasornicarul de pe Basarabiei, șosete ieftine de prin second hand-uri, sau jeleuri din Piața Delfinului cum n-a mai văzut altundeva din anii '90, Andreea nu culege doar povești. S-a integrat în economia locală, trăiește, pe cât posibil, ca ei.

E coadă. Chiar dacă cizmarul nu e azi acolo, vopsitoreasa, o femeie de vârsta a doua, ia comenzile. „Astăzi, că-mi trebuie la o nuntă" îi zice o femeie, în timp ce-i întinde pantofii. E una dintre ultimele vopsitorii rămase în București. „12 lei s-a făcut", spune vopsitoreasa. Femeia se aștepta la mai puțin și nu pare prea încântată.

Eu nu-mi repar pantofii - îi schimb, ca orice om aproape-spălat pe creier de capitalism. Dar Andreea plănuiește să se întoarce altădată, când nu e coadă, să-ți repare pantofii și să culeagă poveștile oamenilor care încă mai trăiesc din meștesugul ăsta.

Spre vest, pe Șoseaua Pantelimon, pe-o străduță lăturalnică, e un fost cămin de nefamiliști, reconvertit în bloc de locuințe. Câteva canapele vechi, niște scaune rupte și-o Dacie 1310 ruginită decorează, risipite, maidanul din spatele blocului. Un bărbat la bustul gol stă pe scară, îngândurat. Își strigă câinele „Cookie, vino încoace".

Lângă el, stau Ioana, 35 de ani, și fetița ei, de 11 ani. Vecinii lor - ca bărbatul de pe scări, sunt mai toți foști muncitori. Atunci când s-au mutat aici, din Buzău, apartamentul lor cu două camere era, de fapt, o fostă baie comună. Au transformat-o întâi în garsonieră. Iar când fetița a mai crescut, a devenit apartament cu două camere.

Soțul ei e plecat la muncă în străinătate. Am întrebat-o pe fetiță cum se mai joacă copiii zilele astea. Dar ea nu prea are timp de așa ceva. De cinci ani face dans sportiv de performanță. „A adus acasă 17 cupe", îmi zice mama ei, mândră. „23", o corectează ea. Apoi se întoarce înapoi spre Cookie.

Pantelimon e cartierul ăla cu povești rău famate, cu dealeri de droguri, prostituate și foamea de după blocuri sau, cel puțin, așa erau versurile lui Uzzi, Caddy și Tataee. Eu n-am prea dat de treburile astea, deși mi-aș fi dorit cumva. Noi doar ne-am întâlnit cu nostalgicii Pantelimonului, cartierul care ar putea deveni, într-o zi, acest Shoreditch (Estul Londrei) de București.

Proiectul ăsta strânge povești de la oamenii locului, mai vechi sau mai noi, așa că poți să le trimiți și tu ceva istorii personale sau auzite, să o mai scapi pe Andreea de prăjeala urbană de la două după-masa. Și s-ar putea să-ți vezi povestea transformată într-o operă gigantă cu care să te dai mare pe Facebook.