Am reprodus o întâlnire comunistă prin Bucureşti, pentru Dragobete

A venit iar peste noi Dragobetele împreună cu plângerile naționaliștilor că tinerii nu mai respectă trecutul. Așa că am vorbit cu părinţii şi am reprodus o ieşire romantică prin Bucureştiul lui Ceauşescu, care l-ar fi făcut pe Nicuşor să plângă şi pe Zoe să se ude.

Itinerariul unui date comunist a fost destul de greu de conceput, pentru că taică-miu mi-a explicat destul de clar că el, de obicei, le scotea pe tipe doar la plimbări prin parc, ca să nu verse prea mulţi bani şi le ducea la cofetărie doar când era sigur că pupă ceva. Dar mi-a spus că ăia din gradele superioare ale nomenclaturii partidului, străinii şi ăia din Armată îşi permiteau tot felul de petreceri şi dineuri, deci am mers pe genul ăla de date. Şi, cum nicio tipă cu care mai ies n-a vrut să vină la aşa ceva, am convins o internă să mă acompanieze, ca să scrie cât de naşpa a fost dateul vintage în care am scos-o.

Mihai, 25 de ani: Am vrut să am lookul comunist de agăţat perfect, aşa că l-am întrebat pe taică-miu, care mi-a povestit că el dădea gata fetele cu semiblugii lui. Le spunea „semiblugi", pentru că erau nişte pantaloni chinezeşti dintr-un material naşpa, croiţi să semene cu jeanşii. Şi amuzant e că încă îi mai avea, aşa că i-am împrumutat, deşi-mi erau cu două măsuri prea mari pe craci. Dar era OK, c-a zis taică-miu că pe vremuri se purtau nădragii largi, pe care ţi-i strâmtau mama sau bunica la talie, că nu prea găseai orice măsură. Mi-a mai dat şi şapca lui de agăţat, care era un fel de bască solidă cu cozoroc. În rest am văzut că oamenii se îmbrăcau în viaţa de zi cu zi cum se îmbracă cocalarii la nunţile de ţărani, aşa c-am mers pe lookul ăsta cu pantofi, cămaşă albă şi sacou de naşu' mare. Maică-mea mi-a dat nişte sfaturi mai simple: „taie-ţi unghiile drept, până-n carne, şi lustruieşte-ţi pantofii, că eu la asta mă uitam, c-aşa orice porc poate să vină cu haine scumpe" şi, spre durerea mea, am ascultat-o.

Alice, 22 de ani: Am dat repede iama în dulapul maică-mii şi mi-am ales o fustă până la genunchi, neagră şi cu un număr mai mare. Maică-mea mi-a spus că pe vremea aia se purtau curelele cât mai late în talie, aşa c-am combinat una lată şi maro cu o cămaşă albă, fără mâneci. Mă uitam în oglindă şi mi se părea c-aduc mai degrabă a secretară comunistă. Mi-am prins păru-n coc pe fugă cu nişte agrafe chinezeşti. Pe vremea aia se acoperea cu un strat gros de spray cu sclipici, pe care în general bărbaţii îl confundau cu deodorantul. N-aveam, dar mi-am dat cu puţină apă pentru luciu. Cu ţinuta pusă la punct şi părul aranjat, am ieşit din casă pregătită.

Mihai: Ne-am dat întâlnirea la 12 dimineaţa pe Calea Victoriei. Cu degetele pe jumătate degerate, m-am întâlnit cu ea pe treptele din faţa Cercului Militar. Era foarte dichisită, în ghete cu toc şi palton şi m-a făcut să mă simt prost c-am mers pe o costumaţie comunistă mai mult penibilă, decât elegantă. Ne-am plimbat un pic la braţ pe trepte, ca să ne bucurăm de peisaj, dar ni s-a luat repede.

Alice: Am ajuns prima, chestie care m-a cam enervat, pentru că îmi imaginez că, măcar pe vremea aia, tipul era cel care ajungea primul. Trench-ul de toamnă n-a fost o alegere prea inspirată la cele minus patru grade de afară, plus zăpadă. După zece minute apare tovarăşul Mihai, date-ul meu, îmbrăcat, spre invidia mea, cu o geacă care pare foarte călduroasă. Mă ia de braţ în faţa cercului militar care pe vremea lui Ceaşcă era cunoscut mai mult sub numele de Casa Armatei. N-am mai fost aici de la balul dintr-a 12a, când mi-am etalat ţinuta capitalistă prin faţa clădirii.

Mihai: Am hotărât să luăm cafeaua la Cercul Militar din Bucureşti, că mi se pare apogeul dejunării comuniste (chit c-a fost construit în altă epocă) şi e cel mai celebru restaurant de gală al snobilor gradaţi de prin 1954. Când am intrat, am fost uimit de luxul sălii, părea o sală de bal ruptă din filmul Anastasia, aveau de toate: candelabre, chelneri îmbrăcaţi în costumaţii penibile, sucuri proaste puse în vitrină ca la expoziție, chiar şi un fel de ficus dubios înconjurat de trei canapele, totul pe roţi. Mă simţeam un pic nostalgic pentru o epocă pe care n-am trăit-o. Am servit cafelele în tăcere, probabil marcaţi de Epoca de Aur sau doar mahmuri de seara trecută. Liniştea ne-a fost tulburată de chelner care ne-a întrebat dacă vrem bon fiscal sau dacă poate doar să ne scrie el pe o foaie ce-am consumat. Aparent unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Alice: Mi-a cam intrat frigul în oase, aşa că nu puteam să mă bucur pe deplin de întâlnire şi nici nu prea îmi ardea de discuţii. Am pus mâna pe caloriferul din spatele meu şi era bocnă, în plus mi-a lăsat o dâră de moloz stătut pe deget. Aşa era şi pe vremea aia, mai subţirel cu căldura

Mihai: După cafea, m-am gândit c-ar fi numai bună o plimbare prin Cişmigiu, ca să ne facem poftă de mâncare. Am mers la braţ pe aleile romantice ale părculeţului, până când am întâmpinat un stol sălbatic de porumbei. Domniţa mi-a precizat că nu-i suportă, aşa c-am încercat să-i alung cu basca mea şi cu urlete masculine de război, dar erau atât de îmbuibaţi şi de obişnuiţi cu oamenii c-au rămas neimpresionaţi de eforturile mele şi cel mult se mutau la un metru distanţă. Şi odată cu ei, la fel de neimpresionată a rămas şi domnişoara. Dar parcul iarna era prea frumos pentru fobii şi alţi demoni, mă simţeam ca într- un videoclip al Mariei Nagy. Am luat-o să-i arăt Aleea Îndrăgosiţilor şi lacul Cişmigiu, dar nu părea s-o topească frumuseţea naturii pe cele două grade cu minus.

Alice: Plimbarea era romantică, dar mai ales moca. Ne-au întâmpinat nişte porumbei pe care Mihai a încercat să-i alunge cu vitejie. Nu suport porumbeii şi nu înţeleg de ce lumea stă buluc pe ei să-i hrănească de parcă ar fi la zoo şi ar vedea o specie rară de urangutani. Ne-am plimbat pe pod şi prin zăpada de 30 de centimetri care mi-a intrat în botine. Ne ţineam timid de braţ, iar eu încercam să schiţez un zâmbet, dar nu prea-mi ieșea, de-asta par cam ciufută în poze. Când am trecut pe lângă un cântar cu fise ruginit, Mircea, fotograful mi-a spus să mă urc pe el ca să-mi facă o poză. „Cine naiba se urcă pe cântar la un date? Oare vrea să vadă cât de repede metabolizez cafeaua? Sau poate vrea să ştie cam câte kile am înainte să mergem cofetărie şi câte după? Poate mă aduce înapoi după ce băgăm savarină si ruladă cu ciocolată," i-am spus cu o faţă acrită. Dacă ar fi fost un date pe bune, cred că tipul ar fi plecat în secunda doi la cât de tare mă plângeam.

Mihai: Când am terminat cu tremuratul în parc, i-am propus colegei să mergem la o prăjitură şi-un Cico într-una din cofetăriile uitate de timp pe lângă Cişmigiu. Şi, pentru că eram în rol de beizadele de nomenclaturişti, am plusat şi cu un Pecsi la 0,25l. După ce-am eliminat o bucată de kiwi care întina frumuseţea savarinei, i-am dat-o domniţei care a fost dezamăgită de gustul ei. Am apucat-o de mână în timp ce discutam în cofetărie, c-aşa se mergea la atac pe vremuri.

Alice: Mi-era poftă de o prăjitură „ca pe vremuri". Am împărţit o savarină care nu era deloc cum mă aşteptam. Avea gust de burete îmbibat în sirop, iar frişca n-avea nimic de-a face cu aia naturală, care se găsea peste tot pe vremea lui Ceauşescu, ci e probabil o mizerie la tub care ţi se lipeşte de cerul gurii. Duduia din spatele frigiderului cu prăjituri ne privea sfios, de parcă n-ar mai fi intrat cineva aici de vreo câţiva ani. După ce am reușit să terminăm cam jumate din prăjitură, Mihai m-a ajutat cu stângăcie sa-mi pun trenciul pe mine.

Mihai: Pentru că revederea de seară era ultima mea şansă să salvez date-ul comunist, am ales ultimul local din centrul Bucureştiului în care mai găseşti muzică lăutărească, Izvorul Rece. Voiam să merg aici, de când am citit că pe locul ăsta era cea mai veche bodegă din Capitală după Carul cu Bere, unde cânta Jean Moscopol pe vremuri. Locul era fix cum voiam să fie, o trupă care băga lăutărească la orgă, decoraţiuni cu steaguri şi kitschuri de lemn din târgurile de chinezării de la Bran, chelnerii cu şorţuri cu imprimeu de uniformă de gală. I-am dat cadou un ghiocel pe care-l luasem de la o femeie cu mustaţă de la metrou, practic eram pregătit pentru orice. La un moment dat, am scos-o la dans. Cumva şi lăutarii erau şocaţi de faptul că dansa cineva acolo. Am simţit c-o deranja niţel pe domnişoară c-o ţineam de şold cât dansam, dar, cum ştiu o singură poziţie de dans, a trebuit să îndure totul din local şi eram mulţumit că date-ul s-a terminat fix cum trebuie şi că, deşi bătea un vânt năprasnic, ne-am încălzit un pic.

Alice: Spre seară, am mers la un dans popular, apogeul date-ului din „epoca de aur. Mihai a venit cu un buchet de ghiocei, dar îmi tot cădea cocul prins cu agrafe chinezeşti, aşa că m-am chinuit vreo 20 de minute să-l prind la loc şi nu prea am băgat în seamă buchetul. Chelnerul, care ne-a luat comanda, purta o vestă lipită sau cusută pe cămaşă. Locul avea un vibe kitscho-comunist, cu sistemul de aerisire de pe vremea aia, cu prăjituri de plastic în vitrină şi un şemineu pe care erau tot felul de maşinuţe şi jucării. O cântăreaţă pe la vreo 40 de ani băga cu patos tot felul de melodii populare şi lăutăreşti. Ne-am ridicat brusc şi am trecut la dans, singurii de altfel dintre toţi mesenii. Nu mă prindeam de ritm şi nu-mi dădeam seama cum naiba se dansează populara în pereche, aşa că am ţopăit stânga-dreapta vreo zece minute, ca la un rave. O pereche trecută de prima tinereţe a dansat pe lângă noi, probabil inspirată de lipsa noastră totală de coordonare şi ritm. Un fel de „las' că le arătăm noi ciudaţilor ăstora cum se face".

Pe principiul „nu faceţi asta acasă", nu-i recomandăm nimănui să încerce să impresioneze o tipă pe care nu o cunoaşte prea bine cu o expediţie prin cantinele şi crâşmele lui Ceaşcă, că asta o s-o lase la fel de rece precum caloriferele din Cercul Militar. Dar, dacă aveţi o relaţie d-aia plicticoasă şi moartă, în care rămâneţi împreună din inerţie şi frica c-o să muriţi singuri, e perfectă expediţia asta printr-un trecut la fel de prăfuit ca genitalele voastre. Pune totul în perspectivă şi te face să te întrebi tot felul de lucruri precum: De ce sunt restaurantele astea atât de scumpe, dacă au haleala la limita cantinelor din Regie? Cum naibii reuşeau oamenii să facă sex pe vremuri? De ce naibii a decis cineva că pantofii sunt o formă OK de încălţăminte?