Cum este să fii trans în opt țări diferite din lume

În ultimii zece ani, din ce în ce mai multe persoane care se identifică drept transgen au ales să facă oficial tranziția la genul în care ar vrea să trăiască. Astăzi, Serviciul Național de Sănătate din Marea Britanie primește de patru ori mai multe cereri pentru operații de schimbare de gen pe an decât în 2007. Din 2011, numărul de americani care se identifică drept transgen s-a dublat, până la 1,4 milioane.
Cu toate astea, în ciuda faptului că publicul din zilele noastre e mult mai bine informat cu privire la drepturile persoanelor transgen în anumite zone ale lumii, realitatea acestei identități de gen e foarte diferită, în funcție de locul unde locuiești. Conform organizației Human Rights Watch, aproape 2 000 de bărbați și femei transgen au fost uciși cu brutalitate între 2007 și 2014, în diferite părți ale lumii.

Opt persoane din opt țări diferite ne-au mărturisit cum e să îți schimbi genul la ele-n țară – și cum le-au fost afectate experiențele de politicile locale.

Kris Phillips, 19, student „N-am simțit niciodată că trăiesc în corpul greșit, am știut pur și simplu că nu-mi sună bine când mi se spune «ea». Pe măsură ce am crescut, am început să aflu ce-nseamnă să fii transgen.

Tranziția mea a început psihic – a trebuit să mă accept mai întâi eu pe mine. Aveam vreo 16 ani când mi-am făcut coming out-ul față de prietena mea cea mai bună, care-a luat-o foarte bine. Apoi am spus familiei, care a reacționat în toate felurile pe care ți le poți închipui – de la urlete la plâns la tăcere totală.

În Canada, pașii pe care trebuie să-i urmezi când faci tranziția depind de la o provincie la alta. În Ontario, unde locuiesc eu, trebuie să te duci să-ți faci o evaluare la psiholog înainte să poți măcar să depui cerere să-ți schimbi numele. Pasul următor pentru mine a fost să mă înscriu pe lista de așteptare pentru Terapie de înlocuire a hormonilor (HRT). Cum nu sunt încă pe testosteron, mi-e în continuare greu să ies în public – îmi fac griji ce-o să creadă lumea despre mine. Dar acum mă simt mai confortabil cu cine sunt și, pe măsură ce intru în primele etape ale tranziției, sunt extrem de mândru de mine c-am ajuns atât de departe."

Scris de Kris Phillips

Aale Teitto, 21, student „Aveam 16 ani când mi-am dat seama că sunt bărbat. Familia mea a fost confuză la-nceput, dar când au văzut că sunt mult mai fericit așa, și-au călcat pe orgoliu și m-au susținut să fac tranziția.

Am primit o trimitere de la doctorul de la policlinica noastră, care n-a părut să înțeleagă exact ce-nseamnă «trans». Tot ce m-a-ntrebat a fost: «Deci, gen, îți legi sânii?» Am zis da și aia a fost. După șase luni, am început să mă întreb de ce nu fusesem contactat încă de niciuna dintre clinicile pentru persoane trans din Finlanda și am aflat că trimiterea încă stătea pe birou la doctorul respectiv.

Atunci m-am hotărât să-ncep să iau hormoni pe cont propriu – i-am cumpărat pe net, de la bodybuilderii finlandezi. Însă habar n-am de unde-i luaseră bodybuilderii respectivi. Știam că s-ar putea să fie riscant pentru sănătatea mea fizică, dar am mai simțit și că dacă nu-i iau, o să-mi afecteze și mai mult sănătatea psihică.

În cele din urmă, am avut primul consult la o clinică locală pentru persoane trans. În următoarele opt luni a trebuit să mă duc acolo cam o dată sau de două ori pe lună. Procedura oficială zice că trebuie să te vezi cu o grămadă de oameni – doctori, asistenți sociali, asistente medicale și psihologi. Am fost obligat să dau teste la nesfârșit, să răspund la sute de întrebări despre istoricul meu de familie, hobby-uri și viața mea sexuală – a trebuit chiar să fac și un test Rorschach.

După aia poți să-ți faci mastectomie și te trec pe hormoni. Operația e plătită de stat, dar tot mai trebuie să achiți niște costuri la spital – eu am dat doar 40 de euro. Și chiar și după ce-ai trecut prin toate testele alea, tot ți se recomandă să mergi la ginecolog și să-ți faci analize de sânge înainte să începi să iei hormonii respectivi.

Dacă vrei să trăiești legal în genul tău, durează cam un an să-l schimbi în documentele oficiale. După aia, poți să-ți faci operația de modificare a organelor genitale dacă vrei – dar ai nevoie de o recomandare de la o clinică pentru persoane trans și de o declarație care confirmă că ești infertil. Asta-nseamnă fie că ai fost sterilizat, fie că ai hormoni de suficient timp cât să devii infertil."

Relatat Sarei Silvennoinen

Jody, 23, model

„Aveam 18 ani când le-am spus părinților că vreau să fac tranziția. Au fost complet ok cu asta, cât timp nu mai chefuiam așa mult, pentru că la momentul respectiv ieșeam în travesti patru seri din șapte. Nu poți să iei hormoni și să te-mbeți tot timpul – trebuie să ai capul limpede și să fii sănătos fizic.

Asigurarea mea medicală a acoperit majoritatea costurilor. Există două spitale în Olanda care pot să te-ajute să faci tranziția. La opt luni după ce m-am înscris să fac tranziția la Amsterdam, am început să merg la întâlniri lunare cu doctori și psihologi, ca să vadă dacă sunt eligibilă pentru operație.

Am putut să încep să iau hormoni la trei luni de la începerea ședințelor, pentru că eram sigură că vreau să fac tranziția. Dacă ai vreun dubiu de orice fel, procedura poate să se amâne până la trei ani. Multora testele și întrebările li se par intruzive, ceea ce pot să-nțeleg. Dar mai înțeleg și că echipele medicale vor să reducă la minimum numărul de persoane care regretă ulterior că au făcut tranziția. D-rul Martin den Heijer din departamentul de gen de la VU zice că numărul de persoane care regretă că au făcut tranziția la Amsterdam e de circa 1%, pentru că procesul e atât de metodic și oamenilor li se dă timp să proceseze. Cred că Olanda e una dintre primele țări din lume, în ce privește asistența și tratamentul acordate persoanelor trans."

Relatat lui Loek Weijers

Djura Djuricic, 29, student și activist

„Aveam șase ani când am simțit prima oară că sunt băiat. La momentul respectiv, am crezut că-i ceva în neregulă cu mine, așa că m-am hotărât să nu spun nimic. Abia în clasa a zecea mi-am dat seama, după ce-am citit chestii pe net, că mai există și alții care se simt la fel. Prietenii mei mi-au acceptat instant decizia. Părinților mei, în schimb, le-a fost mult mai greu la-nceput, dar se adaptează treptat.

Mi-am început procesul de tranziție în 2008, iar în 2010 eram deja pe hormoni. Înainte să poți să te operezi, trebuie să primești două scrisori de recomandare de la psihiatri și una de la un endocrinolog. După ce treci o serie de teste psihologice și fizice, sistemul național de sănătate din Serbia îți plătește 65% din costurile operației.

Mă simt mult mai încrezător în etapa asta a tranziției. La ora actuală aștept să îmi fac operația de schimbare de sex, deci am și emoții."

Relatat Jovanei Netkovic

Yoko Ruiz, 33, activistă trans

„După ce mi-au murit părinții când aveam șapte ani, m-am dus să locuiesc cu unchiul și mătușa mea. Am început să-mi descopăr adevărata identitate când am purtat uniforma școlară a soră-mii pentru prima oară. Aveam doar prietene fete și mă regăseam în felul cum își făceau părul și în păpușile lor. Unchiului și mătușii nu puteam să le spun că sunt gay și că-mi place să mă îmbrac în femeie, pentru că erau foarte religioși și severi.

Când aveam 14 ani, m-am hotărât să fug în alt oraș, unde am locuit cu cineva cu care aveam o relație. Mai târziu, la 17 ani, m-am hotărât să mă duc la Bogotá, unde am început să lucrez în industria sexuală și m-am împrietenit cu altă femeie trans. Ea m-a învățat tot ce știu despre viața ca femeie. Fără ea, n-aș fi persoana care sunt astăzi.

Columbia e destul de progresistă când vine vorba de apărarea drepturilor persoanelor trans, mai ales pentru America Latină. Curtea Constituțională din țara noastră a dat de multe ori verdicte în favoarea comunității trans. Persoanele trans care vor să se opereze au costurile acoperite de stat – și deși pe vremuri trebuia să fii evaluat psihiatric înainte să te operezi, acum nu mai e cazul. Eu una n-am simțit nevoia să mă operez – cel puțin până acum. Mă simt bine cu mine și fără să am sâni sau vagin."

Relatat lui Iris Echeverry

Fury, 30, scriitor „Acum ceva vreme, m-am dus la un marș de protest împotriva Reclaim Australia la Melbourne. Reclaim Australia e o mișcare de protest de extremă dreaptă, anti-islamistă, care încearcă să proiecteze o imagine vag respectabilă, deși, în același timp, e formată din numeroși naziști pe față, care chiar au tatuaje cu svastici.

Am făcut tot ce-am putut ca să-i oprim. După ce s-a destrămat lanțul uman pe care-l formasem ca să-i oprim pe participanți, a izbucnit haosul pe bucăți. La un moment dat, o aborigenă a smuls microfonul de la organizatorii din Reclaim Australia și noi, cei din jurul ei, am înconjurat-o ca un scut, în timp ce niște albi furioși înfășurați în steagul Australiei s-au aruncat violent asupra noastră. Când unul dintre ei m-a auzit vorbind, vocea mea l-a făcut să înghețe. «E femeie!», a urlat surprins la unul dintre colegii lui.

Persoanele trans care încearcă să aibă acces la tratament în Australia ajung de multe ori să se simtă ca un câine pus să facă frumos într-o cursă cu obstacole Crufts. Fiecare stat are alte reguli și aproape niciun medic de familie nu e calificat. Am prieteni la Sydney care au primit tratament hormonal în două săptămâni. În Victoria durează vreo șase luni și mai mult. Dacă ești în Australia de Sud, trebuie să iei avionul până în alt stat, la Melbourne, ca să faci tratament. E un haos total și reflectă ce înseamnă să încerci să navighezi viața publică în Australia ca persoană LGBTQ+. Suntem o nație de doi bani în care există în continuare state care apără prin lege „panica anti-gay". Crimele motivate de ură comise împotriva persoanelor trans nu sunt luate în serios de sistemul de justiție și de public. În cele din urmă, programul menit să sprijine copiii queer, trans și neconformi cu genul în școli a fost închis de membri fasciști ai parlamentului.

Tot ce s-a-ntâmplat la marșul ăla – de la faptul că mi s-a identificat greșit genul la islamofobia care a străbătut tot evenimentul la violența țintită împotriva femeii aborigene și la faptul că peste toate astea atârna steagul Australiei – totul se leagă și a transformat experiența în cea mai chintesențial australiană chestie care mi s-a-ntâmplat vreodată. Experiența de a fi trans în Australia e o experiență a excluderii. Dar în loc să mă simt exclus, simt iubire și solidaritate față de toate celelalte persoane excluse din societatea australiană mainstream – musulmani, refugiați, indigeni."

Scris de Fury

Ilia Papadopoulou, 21, model

„Deja când aveam patru ani știam că sunt fată. Și mama știa. Dar eram atât de ocupată cu școala, încât o vreme am ignorat chestia asta, cam până când aveam 15 sau 16 ani și am început să devin foarte conștientă de identitatea mea. Toată familia mea m-a susținut din plin – au acceptat realitatea imediat.

În Grecia poate să dureze până la patru ani să-ți faci tranziția. Din fericire, pentru mine procesul a decurs mult mai lin – pur și simplu am simțit că se corectează o greșeală. După un an de trăit ca femeie, la 17 ani mi-am început tranziția prin terapie hormonală. Legile depășite de Grecia obligă persoanele trans să se opereze dacă vor să-și schimbe oficial genul în acte, dar guvernul se ocupă de schimbarea legislației.

N-am avut niciodată prea mulți prieteni, dar acum că am în sfârșit privilegiul de a fi văzută drept genul meu adevărat, simt că sunt acceptată mai ușor de ceilalți. Și mă simt și mai în largul meu printre cei care mă cunosc din trecut. De curând, am început să-mi fac prieteni adevărați."

Relatat lui Pavlos Toubekis