Cinci întrebări pentru studenta care a rămas blocată în timp ce arunca un rahat pe geam

Cinci întrebări… e o serie nouă, în care punem cinci întrebări despre ceva ce-am văzut la știri, pe bune. Serios, pe bune. Nu-i un concept atât de greu de priceput, nu? Pe bune. Nu-i un concept nuanțat.

În 2012, un bărbat din Aberdeen a rămas cu capul blocat într-un coș de gunoi. Zic asta, pentru că e important. Iată-l pe acest bărbat, care-și explică decizia. „Nu puteam să-mi scot capul. A fost șocant. Îmi căutam pălăria. Am stat blocat vreo 20 de minute. Puțea. Acum mă știe lumea de Cap Găleată." Nici nu știu care-i cea mai haioasă parte în toată treaba – seria foto publicată în ziarul local, în care a recreat cu voioșie felul în care i s-a blocat capul? Porecla care s-a lipit instantaneu de el? Simplul fapt că a acceptat să vorbească cu jurnaliștii, despre cum i s-a blocat capul într-o pubelă? – dar după ce m-am uitat atent la asta timp de cinci ani, sunt destul de sigur că e modestia afirmației „A fost șocant." Închipuie-ți că ți se blochează capul – tot capul! – într-o pubelă (o pubelă!) și că ieși cu această descriere a incidentului: a fost șocant.

Adică, pe bune, de ce-ai poza pentru chestia asta, gen, de—

Ideea e: după cum ne-a demonstrat William „Cap Găleată" Middleton, există puține chestii mai amuzante decât oamenii blocați în chestii. A vedea oameni blocați se adresează unui element foarte primordial din noi: noi, oamenii, suntem ființe puternice, agile și cu degete opozabile. Însă, în același timp, ne și putem bloca foarte ușor capetele în chestii, gen pubele sau ferestre. Și e amuzant. E la fel ca atunci când râzi pentru că și-a luat cineva un șut în coaie, sau când se lovește cineva la cap. Clipul ăla cu tipul care sare pe trambulină până-i cad pantalonii. Momentele excepționale de comedie bună umană… se adresează unor impulsuri primare și juvenile din noi toți.

Proba A:

Asta, după cum știi, e perioada de crescendo a ceea ce e, probabil, cea mai tare poveste din istorie: aia cu băiatul și fata și ieșirea la Nando's și faptul că fata s-a căcat, a învelit căcatul într-un șervețel și l-a aruncat din greșeală între două ferestre, unde s-a blocat, și încercarea acrobatică de a-l recupera și chematul pompierilor în ajutor și pagina de GoFundMe creată pentru a înlocui geamul de la baie, care s-a spart în vâltoarea acțiunii.

Oare-ar fi putut Shakespeare să scrie o poveste mai bună decât asta? N-ar fi putut. Peste 600 de ani, studenții la actorie o să se certe între ei despre cine să joace rolul Ofeliei fără de chip, din această tragedie deosebit de sfântă. O să se picteze cu tempera pe toată fața și-o să se-nfioare atunci când vor fi nevoiți să-i pronunțe numele. „Repetițiile finale", vor spune studenții la actorie din viitor, „… cu Piesa de căcat." Ce vreau să spun e că-i o poveste foarte importantă, o fabulă modernă. Citește-o pe toată și întoarce-te la mine.

— ok?

A, da, am niște întrebări:

În discuția care-a urmat pe Slack după ce-a ieșit toată povestea asta, am aflat multe despre colegii mei de la VICE și, extrapolând, despre întreaga umanitate per ansamblu: există două tipuri de oameni, când se cacă și aruncă acel căcat pe fereastră și din greșeală aruncă acel căcat într-o zonă de blocaj a căcatului, de unde nu poate fi recuperat cu ușurință, blestemat să putrezească și să se usuce pentru totdeauna, iar oamenii aceștia sunt:

FUGARII: Persoane care fug de căcat și se prefac că nu s-a-ntâmplat niciodată căcatul.
RELAXAȚII: Persoane care se confruntă cu căcatul, se confruntă cu răul făcut.

Aceste lucruri mai pot fi exprimate și astfel:

Oameni răi
Oameni buni

Fata noastră Căcăcioasă Fără Chip se înscrie în cea de-a doua categorie. Da: s-a căcat. Da: s-a căcat la prima întâlnire, o chestie percepută în general drept gafă. Da: ceva din circuitele ei interne s-a defectat pe termen scurt, așa că a luat căcatul cu hârtie igienică și l-a aruncat pe geam. Da: s-au întâmplat toate acestea. Dar s-a confruntat cu balega, și-a recunoscut greșeala. A ieșit din baia aia și a zis: „Hei, m-am căcat." A recunoscut. Închipuie-ți cum o fi. Imaginează-ți situația asta. Imaginează-ți fiecare dintre următoarele situații:

1. Ești la prima întâlnire și totul merge bine, o chestie atât de rară, iar fiorul ăla inițial de entuziasm îți curge prin vene. Oare ar putea să fie ceea ce caut, te întrebi, cu nervii întinși la maximum și tensionați, la Nando's, ar putea, oare, să fie?

2. Te-ntorci acasă cu persoana respectivă și anticipația nervoasă se amplifică. Oare asta va fi, te-ntrebi, oare sunt pe cale să am parte de pulă? Începi să osifici amintirile din această seară, pentru momentul când va trebui să le povestești nepoților. Atmosfera, muzica. Culoarea perdelelor, senzația moale a acestui cearșaf. Așa ne-am cunoscut noi, o să le spui într-o zi. Aceasta a fost noaptea-n care ne-am îndrăgostit.

3. Apoi resimți senzația aia oribilă, gâlgâitoare, de groază, când știi că trebuie să faci căcuță—

4. Apoi te scuzi și te duci să faci mai-sus-menționatul căcuță și apoi – după cum știe orice persoană care a făcut căcuță într-o casă pe jumătate abandonată, de studenți, fie nu merge să tragi apa, fie merge doar în circumstanțe foarte exacte, și anume acest fel magic în care trebuie să atingi butonul, iar căcatul se uită la tine, tu te uiți la el și ești blocat între două lumi, fugi sau te relaxezi, cu fruntea plină de sudori de panică și conștiința faptului că fiecare secundă-n plus pe care o petreci înăuntru lui acolo afară îi pare un minut întreg—

5. Faci faza aia cu aruncatul căcatului pe geam.

6. Căcatul se blochează într-un spațiu inexistent și te bagă într-un fel de bucluc cu privire la posesiunea balegii.

Iar apoi, după ce-ai trecut prin toată gama asta de emoții – această seară ca un montagne-russe, care a început cu tine îndrăgostindu-te și s-a încheiat cu tine căcându-te singură – după toate astea, să ieși din baie și să declari cuiva care e 80% sigur c-o să ți-o tragă în seara respectivă: „Hei, ăă, s-a-ntâmplat ceva nițel ciudat, m-am căcat și l-am aruncat pe geam, oare să sunăm la urgențe?" Să faci așa ceva? Să nu fugi politicos și să te prefaci că nu te-ai căcat niciodată? Trebuie să fii un Om Bun. E posibil ca femeia asta să fie unul dintre cei mai buni oameni de pe planetă.

Când arunci un căcat pe geam într-un fel care duce la faptul că se lipește de o altă fereastră, există doar vreo trei variante: mărturisești; te grăbești s-o tai și, dacă ești vreodată întrebat, te prefaci că habar n-ai (eu aș susține că, după două sau trei seri ploioase de toamnă, căcatul în hârtie se va fi deteriorat până-n punctul în care ar fi ajuns o grămăjoară amorfă și chiar dac-ar mai fi recognoscibil, nimeni n-ar observa că e acolo, pentru că e prins între două ferestre, deci, da, preț de-o săptămână sau două, oricine ar folosi baia și-ar spune: „Futu-i! Miroase a căcat plouat!" sau ceva de genul, dar, dacă stai să te gândești, durata de viață a mirosului de căcat e, de fapt, destul de scurtă, iar cel mai intens miros de căcat se simte imediat după incident: dacă ai reușit să scapi fără să atragi atenția nimănui, sunt 99% șanse ca căcatul să treacă neobservat sau să rămână ignorat pentru totdeauna, în mod special într-o casă plină de tipi; în eventualitatea foarte improbabilă în care cineva ar descoperi pachețelul de căcat, refacerea urmelor în nisip n-ar avea cum să conducă la tine).

Sau, ce? Gen… poți să-i omori pe ceilalți oameni din apartament? Să începi să plângi? Să te prefaci că… ți s-a îmbolnăvit… cățelul? În momente de panică extremă, când adrenalina e la maximum, treci prin câteva variante dubioase de scăpare. S-o fi gândit, oarem să arunce tot apartamentul în aer cu un tun?

Poate că tu n-ai făcut o facultate – să te fut, în cazul ăsta, pe bune; să te bucuri de următorii 30 de ani fără un impozit de 9% în plus, bravo – dar există o calitate universală a felului absolut de căcat în care se desfășoară genul ăsta de întâlnire, care, sincer, are loc doar între vârstele de 19 și circa 23 și de cele mai multe ori îi implica pe studenți, care încă mai sunt trecuți pe asigurarea auto a părinților: Nando's, ne ducem la mine, un laptop supraîncălzit care explodează, în timp ce ne chinuim să ne uităm la un documentar Netflix pe un wi-fi de căcat, încălțați și întinși pe o cuvertură nespălată, un apartament studențeasc care n-are o sufragerie în care să faci asta, pentru că a fost transformată într-un dormitor în plus, o sticlă de vin care a costat sub 5 lire de la cel mai apropiat butic de la colț, băut din două pahare spălate de Nutella, probabil un pic de lăbăreală nedelicată. Vremuri simple. Vremuri inocente. Dacă mă-ntrebi pe mine – până la fiascoul cu căcatul pe fereastră, și incluzându-l și pe acesta – o întâlnire mai perfectă de-atât nici că se putea.

Nu pot să mă hotărăsc dacă un astfel de incident ar spori șansele ca doi oameni să și-o tragă, pentru că fututul este o alchimie aparte, greu de explicat, dar ușor de înțeles când te ia valul, iar nouă – voyeurilor cu nasul lipit de fereastră – ne-ar fi greu să ne dăm seama cu precizie. Trebuie, însă, să luăm dovezile în calcul.

Pe de-o parte: documentarul de pe Netflix, sticla de vin roșu, vibe-ul de „hai la mine" – toate sugerează că fututul este pe ordinea de zi. Înainte de căcat, fututul era pe ordinea de zi. Toate piesele sexy de șah erau la locul lor, gata de futai. În plus, Faza cu Căcatul e o aventură haioasă, care-i aduce pe oameni mai aproape într-o oră de panică cu valuri de adrenalină și suflet întors pe dos, poate mai mult decât ar fi făcut-o săptămâni întregi de ars împreună. După o fază de genul ăsta – doi studenți, cu răsuflarea tăiată și amețiți de aburii aventurii lor, pe jumătate beți, plini (în cazul ei nu se mai aplică) de pui picant de la Nando's, înapoi la el acasă – mă tem că toate dovezile indică că și-o trag.

Numai că, pe de altă parte, poate că dacă tocmai ți-ai petrecut între 20 de minute și o jumătate de oră holbându-te la un boț de hârtie igienică udă, cu propriul tău căcat în ea, iar brigada de pompieri a trebuit să spargă un geam ca să te scoată de-acolo: poate n-ai mai avea mare chef de futut după. Complicat, nu? O să mă gândesc la asta săptămâni întregi de-acum înainte.

Tot ce văd când mă uit la poza asta e o poftă subită pentru empatie și înțelegere, o senzație la fel de uriașă și de nimicitoare și asemănătoare cu, gen, Iubire adevărată, profundă, cu I mare, și, sincer, nici eu nu mă înțeleg. Aproape că vreau să plâng. S-a strivit între două ferestre ca să-și recupereze propriul căcat. Asta e omenirea. Asta e țara în care vreau să trăiesc. Nu vreau Tories și nu vreau Brexit. Nu vreau rasism și lupte interne sau certuri pe tema emigranților sau muncitori care fac grevă ca să ia și ei un strop mai mult decât minimul pe economie. Nu vreau nimic din toate astea – din locul ăsta meschin și înapoiat. Adunătura asta mică și sinistră de insule, căreia încă i se mai semi-scoală când își amintește de propriul imperiu decăzut.

Asta e Britania mea. O fată făcută sandviș între două ferestre, care se apleacă politicos să-și culeagă propriul căcat. Un covoraș de baie pe post de pernuță subțire. Asta: asta este țara mea. Fata asta e poporul meu. Da, a aruncat un căcat pe fereastră, dar apoi s-a dus să-l ia înapoi. Iar tipul grozav care a făcut pagina de GoFundMe pentru o fereastră nouă o să doneze toți banii în plus în scopuri caritabile.

Amândoi sunt oameni buni, minunați, iar povestea lor mă umple de-o stranie speranță. Sper că și-au tras-o. Sper să se căsătorească. Sper să aibă împreună o viață lungă și bună. Oameni buni care fac bine, aduși laolaltă de ceva atât de simplu și măiastru precum un rahat învelit în hârtie igienică. De asta am putea s-avem parte, dacă ne-am aduna toți laolaltă. Asta e Britania la care sper și cea în care vreau să trăiesc. Să te binecuvinteze Domnul, Căcăcioaso. Să vă binecuvinteze Domnul pe amândoi.