Carl Craig cunoaște pe oricine care înseamnă ceva în Detroit. Asta am observat într-o zi de caniculă din luna mai, în care m-am trezit alături de acest DJ și producător, în vârstă de 47 de ani. Avea un tricou negru mulat și o pereche de ochelari de aviator puși pe capul lui ras. Craig a acceptat să-mi ofere o experiență fără precedent: un tur personal al locurilor și obiectivelor care au fost importante pentru cariera sa și în istoria muzicii electronice din Detroit.

Originile lui Craig în istoria techno a orașului sunt înrădăcinate, probabil din acest motiv de fiecare dată când coboram din mașină la câte o destinație, era înconjurat de prieteni și fani, cu care dădea mâna bucuros sau, cum a fost când ne-am întâlnit la Submerge cu co-fondatorul Underground Resistance, „Mad" Mike Banks. Ei s-au dus după colț unde păreau să aibă o discuție serioasă.

Sunt puțini care ar putea fi mai potriviți ca ghid pentru un tur techno decât Craig, considerat o figură fundamentală din al doilea val de pionieri ai muzicii electronice din Detroit, imediat după Belleville Tree. Zilele astea este foarte căutat în afara orașului. Turul de vară este înțesat cu evenimente în Ibiza și alte destinații din Europa, printre care și un spectacol recent al albumului Modular Pursuits din 2010, făcut cu sintetizatorul lui modular sub aliasul No Boundaries, de la Festivalul de Concerte ARTE din Paris. Mai lucrează la o compilație pentru label-ul Cocoon al lui Sven Vath, precum și câteva remixuri pentru Pet Shop Boys și la EP-ul lui Nicole Moudaber, în colaborare cu Skin.

Totuși, orașul natal e locul unde Craig s-a afirmat inițial și aici a devenit un erou local. Pe lângă faptul că a scos pe piață muzică produsă de Kevin Saunderson și Moodymann pe labelul lui, Planet E, fondat în 1991, Craig a avut un rol crucial, în 2000, când s-au pus bazele Festivalului de Muzică Electronică din Detroit, numit acum Movement. Se implică în continuare și anul acesta e cap de afiș la scena THUMP, Made In Detroit.

„În mare parte toată lumea se știe cu toată lumea" explică Craig pe un ton jos și calm, când l-am întrebat despre ecosistemul complicat și bine închegat al comunității muzicii electronice din Detroit. „În vârful piramidei sunt: Derrick [May], Kevin [Saunderson] și Juan [Atkins]. Dacă nu era Juan, Derrick nu ar mai fi făcut ce face acum. Dacă Derrick nu-i făcea cunoștință lui Kevin cu Juan, Kevin nu ar mai fi făcut ce face acum. Iar dacă eu nu făceam cunoștință cu Derrick, nu mai făceam ce fac acum. Așa se scurge informația de sus."

Pe parcursul acelei după amiezi, Craig m-a dus peste tot: de la muzeul techno făcut de cei de la Underground Resistance, la fascinantul Palat al lui Prince al lui Moodymann, până la clădirea unde încă mai este sediul casei de discuri Metroplex, al lui Juan Atkins. În tot acest timp, el povestea cu mândrie despre oameni și istoria care fac aceste locuri atât de speciale. Unele dintre aceste locuri pivotale încă există, altele au dispărut de mult și au rămas numai în amintirea celor ce au avut norocul să le prindă.

Primele release-uri le-am produs în această clădire. La parter era Juan [cu labelul lui, Metroplex] și la etaj se aflaTransmat [labelul lui Derrick May]. Derrick încă locuiește acolo. Încercăm să re-numim strada „Bulevardul Techno". Derrick vorbește despre asta de 30 de ani și acum câțiva ani, pe vremea când eram cu Entertainment Commision, am readus planul în schemă. Este important pentru noi să facem asta, ca să primim validare. Mereu spun că cele două caracteristici ale oricărui om sunt invidia și lăcomia. Suntem mereu geloși pe cineva [că primește validare] când noi considerăm că nu am primit destulă. Cred că până și Michael Jordan simțea uneori că nu primește suficientă gratificare.

Am înființat Planet E în blocul ăsta de apartamente. Aveam în jur de 22 sau 23 de ani și prietena mea de atunci locuia la etajul 8. Poți să vezi Canada de pe partea cealaltă și asta era la începutul anilor '90, pe când oamenii dădeau foc la clădiri. Mă simțeam că în filmul Blade Runner. Puteam să văd focul și elicoptere ce scanau râul pentru oameni care încercau să treacă granița, în timp ce lucram în studio. Iubesc focul. A fost grozav.

The Majestic a fost unul dintre primele locuri în care am pus muzică techno. Cred că era prin 1989 sau '90. Era o locație destul de mare, de aproape 1 200 de persoane, însă nu exista un public negru atât de mare pe scena techno. Pentru negri, muzica electronică a avut un boom mai mare în anii '80 cu [Dj Collective] Charivari. Dar mai aveam parte aici la Majestic și de câțiva DJ negri, cum ar fi Blake Baxter. Blake era un tip cu pielea super închisă la culoare, care purta fuste, deși era heterosexual. Îi plăceau fetele goth. Nu-l poți uita pe Blake Baster. Mai erau Derrick [May], Juan [Atkins] și Kevin [Saunders] de la Belleville Three, dar și Eddie Fowlkes, al patrulea membru, de care nimeni nu-și aduce aminte. Blake Baster era protejatul lui Derrick și Kevin.

Te-ai uitat vreodată la Silicon Valley? Aparent Submerge este un fel de incubator. „Mad" Mike [co-fondatorul de la Underground Resistance] oferă oamenilor spațiu pentru studiouri în clădirea lui, cu condiția să fie serioși. Dacă nu se țin de treabă, nu îi mai găzduiește. Submerge a fost, o perioadă, o companie de distribuție de discuri și aproape oricine care scotea pe vinil avea un contract de distribuție cu Submerge. Asta prin anii '90. Submerge a jucat un rol important pentru labelurile care de abia apăreau, cum ar fi 430 West sau Happy Records. Plus, și ei scoteau destul de multe discuri pe vremea aia.

Ăsta e un amfiteatru pe apă unde Derrick May a ținut un concert orchestral acompaniat de Orchestra Simfonică din Detroit. Am pus și eu muzică ce câteva ori în cadrul Concerts of Colors, un festival al diversității cu muzică africană și libaneză, de peste tot. Parcul Chene există de pe la sfârșitul anilor '70, începutul anilor '80. Ce e marfă aici, în timpul spectacolelor, e faptul că poți vedea Canada și oamenii vin cu barca să urmărească concertul. Când a fost formația The Gap Band, toți din public erau pești și șmenari la costum. A fost o nebunie.

Prin anii '80, aici se întâmpla totul. În vinerile și sâmbetele de vară, vedeai mașini care se plimbau constant de la Hart Plaza până jos la Belle Isle. Când ajungeau la Belle Isle, parcau și dădeau drumul la boxele din portbagaj. Unele fete dansau, iar băieții stăteau de vorbă și fumau. Energia transmisă de ei era chiar incredibilă. E ca un tailgate Petrecerile astea erau foarte importante pentru muzica din Detroit, pentru că auzeai ce ascultă lumea la casetofoanele lor: [Parliament] Funkadelic, Kraftwerk, B52, Cybotron, orice era pe val la momentul respectiv, mai ales dacă erai prea tânăr să intri în cluburi.

The Electrifying Mojo [un Dj influent de la radio] punea o piesă populară [pe WGPR] și radiourile de zi prindeau trendurile și difuzau mai departe. Dacă Mojo punea piesa ta, era ca o validare. Multă lume trecea pe la radio [în drum spre petreceri]. Mojo spunea ceva de genul: „Dacă ești acasă, aprinde lumina, dacă ești pe Jefferson, claxonează." Și auzeai o mulțime de claxoane. Era incredibil. El a ținut pulsul orașul cel puțin zece ani.

Dețin proprietatea asta de zece ani, dar de abia acum am mutat sediul Planet E aici. Facem 25 de ani. Am avut o clădire de 27 de metri pătrați de care ne-am descotorosit. Era aproape de Mike [Banks] și Kevin [Saunderson], dar nu ne mai plăcea spațiu. În momentul de față lucrăm la noi contracte de distribuție și Versus, un album simfonic, e aproape gata. E un proiect comun între casa mea de discuri și una din Franța, numită Infiniti. Ăsta e cel mai mare release la care lucrăm momentan. Pe album apar artiști ca Francesco Tristiano și Moritz von Oswald.

Urmărește-o pe Michelle Lhooq pe Twitter.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre techno:

Cum să faci muzică techno în 8 pași simpli Unul dintre cei mai mari producători români de techno mi-a explicat cum să ajung un DJ bun

Jeff Mills ne-a vorbit despre viitorul muzicii techno