„Nu este datoria jurnaliștilor să păstreze ordinea publică. Este datoria statului"

Discuția de pe marginea atacurilor de la Charlie Hebdo a întors pe toate fețele meseria de jurnalist. Mulți au considerat că jurnaliștii trebuie să se auto-cenzureze pentru a nu provoca sensibilitățile fundamentaliștilor. Alții cred că libertatea de expresie nu are alte limite decât cele trasate de lege sau decise de justiție. Pentru a clarifica conceptele care ar trebui să ghideze dezbaterea despre meseria de jurnalist, am discutat cu directorul Centrului pentru Jurnalism Independent, Ioana Avadani.

VICE: Unde se trage linia între jurnalism responsabil și libertate de expresie?
Ioana Avădani: Libertatea de expresie include jurnalismul responsabil, care este o formă specifică a libertății. Libertatea de exprimare este un drept fundamental al omului, de care se bucură orice persoană. Jurnalismul este o profesie cu standarde definite și care are, în plus, un mandat de interes public. Practicarea lui într-o manieră responsabilă presupune respectarea acestor standarde care pot, în anumite cazuri, să impună limitări libertății de exprimare a jurnalistului, limitări care sunt asumate voluntar de către acesta.

Un jurnalist care nu respectă standardele meseriei în numele libertății de expresie este în continuare un jurnalist responsabil?
A fi „responsabil", ca jurnalist, înseamnă să îți analizezi faptele profesionale, să le evaluezi riscul, să aplici testul interesului public și să acționezi în consecință. Să îți asumi aceste consecințe și să trăiești cu ele. Viața ne arată că și „să mori cu ele" a devenit o posibilă alternativă.

Satira și caricatura țin de libertatea de expresie sau de libertatea presei?
Cu siguranță de libertatea de exprimare. Libertatea presei este doar un „caz particular" al libertății de exprimare. Nu trebuie să fii neapărat jurnalist pentru a face caricaturi și a te bucura de dreptul de a-ți critica astfel societatea.

Caricaturiștii de la Charlie Hebdo erau jurnaliști? Trebuiau să respecte standardele meseriei despre care vorbiți mai sus?
Caricaturiștii sunt, în mod evident, „jurnaliști", adică furnizori de conținut editorial. În cazul lor, standardele sunt altele, „materia" lor este satira, adica exact acel gen care utilizează ridiculizarea, pentru a sancționa idei sau comportamente într-o societate. Latinii spuneau ridendo castigat mores - prin râs se îndreaptă moravurile. Și da, și la ei se aplică standarde - limita legală este incitarea la ură.

Au jurnaliștii o responsabilitate pentru efectele pe care le produc articolele lor?
Cu siguranță au și de aici decurg limitările etice specifice profesiei. Protejarea identității victimelor sau protecția surselor sunt practici jurnalistice care au în vedere tocmai minimizarea efectelor actului jurnalistic asupra altora. Spre deosebire de medici, care se conduc dupa principiul Primum non nocere, jurnaliștii operează cu principiul primatului interesului public: este acceptabil să faci un „rău", dacă binele public care rezultă este mai mare decât răul individual produs. Critica adusă celor în poziții de putere este un astfel de caz.

Dacă o opinie pune în pericol securitatea unor cetățeni, are jurnalistul vreo obligație să se auto-cenzureze? Dar dacă jurnalistul este îndemnat de autorități să se auto-cenzureze în numele securității naționale?
Noțiunea cu care operează jurnaliștii (și justiția) în astfel de cazuri este cea de clear and present danger - un pericol bine definit și iminent. Din acest punct de vedere, nicio opinie (adică percepția subiectivă a unei persoane asupra unei realități) nu ar trebui să aibă vreodată impact asupra vieții și siguranței nimănui.

Nimeni - nici jurnaliștii - nu poate anticipa toate posibilele reacții din societate pentru a-și „calibra" mesajul astfel încât să îl facă total inofensiv. Nici nu cred ca ne-am dori să trăim într-o societate „inofensivă". Și aici, ca și în alte cazuri, primează - sau ar trebui să primeze - interesul public. Și autoritățile, ca și jurnaliștii, trebuie să respecte același principiu al pericolului definit și iminent. Legile care încearcă să protejeze cetățenii de pericole imaginare sau puțin probabile sunt la fel de rele ca și posibilele atacuri pe care încearcă să le evite.

Redactorii Charlie Hebdo au fost avertizați de către autoritățile franceze că puneau în pericol ordinea public. Aveau jurnaliștii de la Charlie Hebdo vreo obligație să se auto-cenzureze?
Nu este datoria jurnaliștilor să păstreze ordinea publică. Este datoria statului. În cazul prezentat, statul și-a făcut datoria - a estimat riscul și a prevenit publicația, dar nu a intrezis publicarea caricaturilor. Jurnaliștii și-au făcut și ei „datoria" de a exercita libertatea de exprimare, în limitele legii.

Nu putem estima noi prezența unui pericol real și imediat - pentru că nu avem informațiile. Aceste informații sunt în posesia statului și el este cel chemat să acționeze în baza lor. De aici și criticile aduse poliției franceze pentru incapacitatea de a preveni un atac realizat de persoane cu antecedente, a căror afiliere islamistă era cunoscută, ale căror deplasări în Siria erau cunoscute, într-o țară care are în vigoare o întreagă baterie de legi de tip Big Brother.

Care e granița dintre ofensă și libertate de expresie?
Din punct de vedere legal, această limită nu există. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este explicită din acest punct de vedere. De protecția acordată opiniilor prin recunoașterea dreptului la libertatea de exprimare se bucură nu doar opiniile larg împărtășite, sau cele percepute ca inofensive, sau care nu stârnesc decât indiferență, ci și opiniile ofensatoare sau șocante.

Există cazuri în care dreptul la liberă exprimare intră în conflict cu alte drepturi fundamentale, cum ar fi cel la viață privată, dar echilibrul sau prevalența acestor drepturi se stabilește de către judecător, de la caz la caz, în funcție de legislațiile naționale. În esență, aceste limite se „negociază" în fiecare caz aparte: cel vizat decide dacă se simte sau nu ofensat, dacă e suficient de ofensat pentru a se adresa justiției, judecătorul decide dacă plângerea lui are temei sau dacă există un interes public care prevalează, societatea decide (prin legile adoptate) cât de sus așază stacheta permisivității.

De ce atacul împotriva Charlie Hebdo cauzează mai multă empatie decât execuțiile de jurnaliști de către fundamentaliști islamici?
Este o întrebare foarte bună. Răspunsul pare destul de evident, oricât de cinic ar suna: pentru ca s-a întâmplat în Franța, „la noi acasă", în inima Europei, unde ne simțim la adăpost de astfel de acte de barbarie. Ca și în cazul caricaturiștilor care „au căutat-o cu lumânarea", pentru că au satirizat o zeitate, și jurnaliștii decapitați, toți corespondenți de război, „au căutat-o" ducându-se în zone de conflict. Acest tip de argumentație este la fel de strâmb în ambele cazuri.

Ar trebui să ne întrebăm, în egală măsură, de ce masacrele celor de la Boko Haram nu ne stârnesc nicio tresărire, de ce soarta refugiaților care pier înecați cu sutele încercând să ajungă în Europa nu ne strică somnul. Vestul este o „capitală a lumii", care nu arată foarte mult interes pentru „provinciile" globale.

Realizatorul filmului Inocența musulmanilor a fost acuzat de către administrația Obama că ar fi fost la originea atacului împotriva Ambasadei americane din Benghazi. Președintele Obama și-a cerut scuze pentru acest film și l-a numit „dezgustător". De ce există o diferență atât de mare de atitudine între Statele Unite și Franța (sau Europa) pe un subiect relativ asemănător?
Același președinte Obama a declarat, însă, că fiecare publicație americană decide singură dacă publică sau nu caricaturile din Charlie Hebdo. Ca sa dau un răspuns scurt și metaforic la întrebare, pe bancnotele de euro nu scrie In God we trust.

Autoritățile române au profitat de cazul Charlie Hebdo pentru a introduce din nou în discuția publică legea Big Brother. De ce se grăbesc politicienii să răspundă la atacuri teroriste cu îngrădirea drepturilor fundamentale?
Este o reacție de oportunism. Charlie Hebdo a fost mana cerească pentru adepții super-controlului. Ne aflăm la a treia tentativă de adoptare a unei legi din seria Big Brother, menită să crească puterea de supraveghere a serviciilor asupra întregii populații, fără suspiciune prealabilă. Nu numai Curtea Constituțională a declarat aceste legi neconstituționale, ci și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a declarat că directiva din care decurg încalcă drepturile omului și a invalidat-o.

De ce nu sunt bune astfel de legi?
Sunt costisitoare (costurile se regăsesc, invariabil, la consumator, adică tot la noi), sunt periculoase (pentru că nu oferă garanții de protecție a datelor persoanle) și sunt ineficiente. Franța are în vigoare un pachet de legi complet în această privință, ceea ce nu a împiedicat atacul împotriva Charlie Hebdo.

Am văzut un distins fost membru al CNA, fost jurnalist, care argumenta că sunt utile astfel de legi, pentru că el însuși a fost agresat verbal și amenințat pe telefonul mobil și făptașul nu a putut fi identificat, pentru că suna de pe o cartelă pre-pay. Prima lege Big Brother adoptată la noi include, printre faptele care pot duce la monitorizare, distrugerea și delapidarea. Astfel putem vedea cum vor fi, de fapt, folosite aceste legi care ar trebui să aibă strictă aplicabilitate la siguranța națională. Ele fac mai ușoară munca procurorului - și le înțelegem susținerea pentru astfel de legi. Dar, ca și în cazul Charlie Hebdo, avem și alte drepturi de protejat. Și dacă nu le apărăm acum, cât ne aflăm într-un cadru democratic care ne permite acest lucru, mai târziu va fi prea târziu.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre presa din România:
Presa Hienelor sau cum să ajungi la ziar mințind duios pe Facebook În loc să fie un câine de pază, presa locală e un maidanez Reforma presei Tabloidizarea României începe de la Balul facultății de Jurnalism