20 de momente cheie care au făcut din muzica românească ce este astăzi

Știu că poate nu pare la prima vedere, pentru că piesele din trending de pe YouTube spun o altă poveste, dar muzica românească e mult mai bună decât acum 20 de ani. Și industria muzicală s-a schimbat în bine. Au fost câteva derapaje, cum e normal într-o țară într-o continuă tranziție, dar overall lucrurile sunt mult mai OK decât în trecut. Însă ca să-ți dai seama de asta trebuie să privești întregul tablou. Uite cele mai importante 20 de momente din muzica românească din ultimele două decenii, după ce epoca Andre, A.S.I.A și 3Sud-Est își atinsese deja apogeul și începea decăderea:

Înainte să scoată „Fără concurență”, Adrian Copilul Minune era cântărețul de curte al sponsorului Leo de la Strehaia. Împreună cu Carmen Șerban, a făcut o serie de albume dedicate „Prințului Țiganilor”, care au prins la un public restrâns. Costi Ioniță era pe val cu Valahia, dar n-a mai durat mult până să intre în manele. În 1999 a produs hit-ul crossover manele-pop „Femeia”, prima piesă de la L.A. care a rupt.

Costi și Adrian Copilul Minune și-au unit forțele și în 2000 au lansat trei materiale: „Fără concurență”, „Autoconcurență” și „Viața Mea”. Pe ultimul găsești și „Of, viața mea”, piesa care a făcut intrarea manelelor în mainstream. Au apărut și alți artiști ca Vali Vijelie, Elegance, LA, alături de Adi de la Vâlcea, Gashka sau Bairam. Mai apoi au intrat în scenă Florin Salam, Nicolae Guță și restul care urlă azi din boxe prin căminele studențești.

Publicul generalist nu a fost pregătit să audă manele peste tot: de la tarabele din piață până la televizor și în discoteci. Intelectualii au fost primii care au reacționat. George Pruteanu, cel mai notoriu intelectual anti-manele de la începutul anilor 2000, scria că nu are nimic împotriva celor care ascultă manele, doar că mănâncă prăjituri stricate.

Această retorică a continuat timp de două decenii, inclusiv în ultimii ani. Câteva exemple: scandalul cu Florin Salam pe scenă la Sala Palatului, momentele de la TIFF sau premiile Gopo, controversele legate de piesa „Așa sunt zilele mele” la Neversea și Electric Castle și decizia lui Nicolae Robu, primarul Timișoarei, de a interzice difuzarea manelelor în spațiul public din capitala Banatului. Conflictul dintre manele și societate va dăinui și în următorii 20 de ani.

A fost prima oară când un rapper cunoscut, care a cântat despre droguri pe toată durata carierei lui, e prins și condamnat la închisoare pentru trafic de droguri. Atunci ne-am dat seama că gangsta rap-ul are repercusiuni IRL.

Din păcate, Sișu Tudor s-a mai întors la pușcărie, tot pentru probleme legate de droguri. Ultima dată a fost condamnat în 2010, la patru ani cu executare. Mulți l-au catalogat ca un drogat care merită ce a primit, pentru că promovează consumul în muzica lui. Prea puțini au văzut un om care are nevoie de ajutor. Să sperăm că l-a găsit. Povestea lui însă a dat de gândit tuturor celor care au ascultat vreodată o piesă de rap în română.

Sunt străini care nu știu nimic despre România în afară de piesa „Dragostea din tei”. Piesa celor de la O-Zone, o trupă din Republica Moldova, dar care s-a consacrat pe scena din România, a explodat la nivel global. Sunt o tonă de cover-uri pe net. Până și versiunea asta leșinată de metal are 2,5 milioane de vizualizări. A ieșit în 2015, ca să înțelegi exact cât de bine a rezistat în timp. E unul dintre cele mai bine vândute single-uri din toate timpurile.

Cântăreții de peste Prut au început să prindă din nou în România. La modul că au dominat toată scena pop din ultimii ani. Artiști precum Carla's dreams, Irina Rimes sau The Motans sunt constant în topurile de la radio.

Fân Fest a fost un festival de muzică cu un scop: salvarea Roșiei Montane. Asta s-a întâmplat pe când cei de la RMGC, companie canadiană, au vrut să exploateze aur printr-un proces controversat de minerit cu ajutorul cianurii. Prima ediție a avut loc în 2004, dar lupta împotriva acestui proiect a început în 2000, când s-a înființat ONG-ul Alburnus Maior, inițiatorii campaniei „Salvați Roșia Montană” și un partener important al festivalului.

Evenimentul a dat naștere activismul ecologic susținut de artiști la scară mare, prin concerte, activități culturale, teatru, workshop-uri, turism și comerț local. Mai mult, toți muzicienii au cântat pro bono, iar intrarea la festival era gratuită. Cu toate că Fân Fest nu mai are loc în prezent, s-ar putea să revină dacă Roșia Montană nu va fi inclusă în patrimoniul UNESCO sau dacă România pierde procesul la Tribunalul de Arbitraj de la Washington, în care RMGC îi cere statului român despăgubiri de peste patru miliarde de dolari pentru blocarea proiectului.

În fine, e loc de un Fân Fest și pentru pădurile din România în viitorul apropiat.

Dacă până în 2000, rapul din România a fost dedicat mainstream-ului, cu câteva excepții notabile ca Methadon 3000 și excelentul album Veriga Lipsă, lucrurile s-au schimbat în ultimii 20 de ani. Din ce în ce mai mulți tineri au început să facă artă pentru că aveau chestii de dat afară din ei, fără să se gândească la popularitate, faimă și bani.

Au ocolit posturile de radio și televiziune, nu neapărat pentru că nu aveau nevoie de ele, dar pentru că erau conștienți că ele nu aveau nevoie de ei. În 2004 a apărut primul album de la C.T.C., care a pus bazele rap-ului independent, deși a fost lansat la un label destul de mare din România, Roton.

În 2009 a apărut Amenințarea Maimuței, de la Kazi Ploae și Specii. La un an după, a ieșit pe piață și primul material de la Subcarpați. Astea două au însemnat enorm de mult pentru muzica românească independentă și pentru tinerii care au văzut că se poate face treabă și dacă renunță la rețeta B.U.G. Mafia, R.A.C.L.A., Paraziții sau La Familia. Tot din generația asta merită menționați și Dragonu, Cedryk, AFO, Raku și alții care au experimentat până au schimbat rapul din România și i-au dat o identitate.

În 2007 a ieșit pe piață primul release de la unul dintre cele mai importante label-uri de muzică electronică românească ever: a:rpia:r. Rhadoo, Petre Inspirescu și Raresh au lansat casa de discuri care a devenit emblematică pentru genul rominimal, un export muzical apreciat mai mult în afară decât în România și care a dat naștere unei generații noi de producători ca Priku, Barac sau Dubtil. A continuat un trend de artiști români care și-au găsit un public numeros în străinătate: Cosmin TRG, NTFO, Sandrino, Golan și Silent Strike.

În afară de ultimii doi, producătorii și DJii din scenă sunt mult mai atractivi pentru cluburile din afară. La noi sunt amintiți doar la festivalurile de profil sau la serile de techno.

În lumina mișcării #metoo e important să-ți amintești ce s-a întâmplat în 2006, când Florin Chilian, omul care a scos o singură piesă relevantă, a fost acuzat de Ana Maria Georgescu, o cântăreață care la rândul ei este cunoscută pentru o singură piesă, că a bătut-o. Chilian a fost condamnat la un an și zece luni de închisoare cu suspendare pentru că, în seara cu pricina, a condus beat și a fost agresiv și cu polițiștii care au intervenit la fața locului. Mai mult, Ana Maria Georgescu a declarat judecătorilor că a lovit-o atât de rău încât s-a dezechilibrat și s-a lovit cu capul de bordură. Cu toate astea, Chilian continuă să cânte azi ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nimeni nu l-a boicotat și nu l-a scos din industrie.

Un alt eveniment violent s-a întâmplat în 2013, când Alexandra Stan a declarat în fața camerelor că impresarul ei, Marcel Prodan, a lovit-o până a leșinat. Imaginile și detaliile au șocat o țară întreagă. Pe atunci era în apogeul carierei ei, după succesul piesei „Mr. Sexobeat”. Totul a pornit de la o ceartă în care ea și-a cerut banii pe care îi datora impresarul din concertele susținute în ultimii ani.

Marcel Prodan a fost condamnat la șapte luni de închisoare cu suspendare și obligat să-i plătească artistei 25 de mii de euro. Sunt multe alte exemple de relații dubioase între artiști și impresari. Acum sunt agenții de booking sau case de discuri care se ocupă de partea asta, nu mai e doar o singură persoană la care ajunge plicul și el decide câți bani sunt în el.

În ultimii 20 de ani, rock-ul românesc nu s-a dat dispărut, ci s-a mutat majoritar în underground unde câțiva pasionați au încercat chiar să facă ceva mai mult: festivaluri. Primul a fost Stufstock, în Vama Veche, care a apărut, în 2003, din dorința de a păstra spiritul liber al Vămii. În 2006 a preluat frâiele Sibiul cu Festivalul ARTMANIA, unde la prima ediție au venit H.I.M și Amorphis.

Au continuat în București, la Silver Church, cu Dark Bombastic Evening, un proiect dedicat muzicii dark underground care, din fericire, continuă și azi în Alba-Iulia cu un line-up internațional atipic. În 2010, la Cetatea de Scaun a Sucevei avea loc prima ediție a Festivalului Internațional Bucovina Rock Castle la care biletul era doar șase lei!

Un an mai târziu, a apărut Rock the City în București, iar pentru că Brașovul n-a vrut să se lase mai prejos, a pornit la Cetatea Râșnov, în 2013, Rockstadt Extreme Fest, unde printre headlineri s-au numărat Gojira, Napalm Death și Septicflesh. Când credeai că de fapt rock-ul a dispărut, SoundArt Festival a zis, în 2017, că ar fi cazul să te bucuri și de niște stoner la cât metal ne-a vizitat țara.

N-au lipsit nici tentativele de festivaluri underground care au murit, din păcate, după doi ani sau chiar mai puțin, din lipsa interesului publicului. Cu toate astea, rock-ul nu e mort în România, ci se tot transformă. (A contribuit Dana Alecu.)

Când cei de la Future Nuggets au scos compilația „Sounds Of The Unheard From Romania (Vol. 1)”, până și oamenii din underground au zis „ce-i, fă, asta?”. E o colecție de piese care sună extraordinar de bine, dar nu știi exact de ce. E un material făcut în spiritul albumelor obscure de rock și muzică electronică psihedelică, cu influențele ceva mai balcanice.

Apoi a apărut albumul de debut de la Steaua de Mare, EP-ul Raze de Soare, piesele lui Ion din Dorobanți, inclusiv alea două cu Renato din Sălaj. Așa s-a creat un nou gen muzical sută la sută românesc: manelelectronics. Materialele astea au facilitat drumul tinerilor intelectuali spre un gen muzical care a fost judecat și batjocorit ani întregi în mass-media sau la colț de stradă. Cam la fel cum a fost Goran Bregovic pentru roacheri. Toți înjurau manelele, dar se spărgeau pe „Kalashnikov”. Party-urile cu manele nu mai erau doar pentru hipsteri, ajunseseră din ce în ce mai atractive pentru tot tineretul.

În cele din urmă, manelelectronics nu au schimbat prejudecățile legate de manele, dar au adus ceva nou în muzica românească. A fost un curent care poate va reveni dacă apare albumul ăla de la IMPEX, pe care-l așteptăm cu toții.

Muzica electronică românească e cel mai bun export când vorbim de felia asta artistică. A început de la Rodion Roșca, care a fost uitat complet după căderea comunismului. În anii 80 făcea o muzică forward-thinking, experimentală, la ani lumină de ce era pe piață. A avut succes, apoi a dispărut.

Asta până în 2013, când împreună cu oamenii de la label-ul bucureștean Future Nuggets, a scos compilația The Lost Tapes, o colecție de piese înregistrate în perioada comunistă. Așa a început un nou val de aprecieri din partea celor care nu au auzit până atunci nebuniile muzicale ale lui Rodion. La scurtă vreme, a fost recunoscut ca părintele muzicii electronice românești. A apărut și un documentar cu el: Imagini din vis.

A fost invitat să cânte în multe cluburi de la noi și din străinătate. A băgat și la Electric Castle. A scris și The Guardian despre muzica lui. Pentru un artist care a așteptat peste 30 de ani să fie recunoscut la adevărata lui valoare, redescoperirea lui Rodion G.A. e dovada că, dacă o dai quality, la un moment dat lumea o să se prindă.

Primul mare eveniment dedicat muzicii retro a avut loc în cadrul „Transylvania Music Event”, la Sala Polivalentă din Cluj-Napoca. Organizatorii au văzut că a prins la public, așa că au lansat oficial evenimentul „We Love Retro”, în 2015. Apropo, tot în anul ăla a fost și o scenă de muzică retro și în cadrul festivalului Untold, unde au cântat Boney M, Culture Beat sau Mr. President.

Party-urile astea s-au ținut în lanț de atunci și până în prezent. A apărut cel mai mare festival din România, „Diskoteka”, la Timișoara, au început petrecerile de club cu genul ăsta de muzică, inițial doar hit-uri internaționale, după care DJii au deschis robinetul cu 3 Sud Est, Activ, Akcent și tot europop-ul autohton, „Nostalgia” a umplut Romexpo-ul de mai multe ori. E clar, românul e nostalgic din fire, mai ales când vine vorba de muzică.

Untold Festival a debutat în 2015 cu un line-up format din cei mai mari DJ de EDM, trance și house din lume: David Guetta, Armin Van Buuren, Avicii și Dimitri Vegas & Like Mike. Părea gândit ca un mini-Tomorrowland, specializat pe muzica electronică comercială. Partea faină e că sosul era în altă parte, la scenele secundare. Inițial trebuiau să ajungă și băieții de la Wu-Tang Clan, dar ne-am mulțumit și cu Gramatik, John Digweed, DJ Premier, The Bug și mulți artiști români blană. A fost un succes enorm și așa a rămas și după cinci ediții.

Festivalul din Cluj a avut parte și de multe controverse, de la implicarea primăriei în finanțarea show-ului și faptul că line-up-ul e practic neschimbat de la prima ediție. However, Untold a arătat că se poate face un festival pe mai multe zile care să prindă foarte bine în România. Și unul care nu are loc în capitală, unde s-a încercat în 2017 cu Timeshift Bucharest Music Festival, care a fost un fail. Mă rog, Untold-ul e al doilea festival care a prins incredibil de bine.

Prima ediție Electric Castle a avut loc în 2013, dar toți au început să vorbească despre el la ediția cu numărul trei. Până și oamenii în vârstă știau că acolo lumea dansează în noroi și își atenționau nepoții să „aibă grijă, mamă”. În 2015 line-up-ul a fost superb, cu Fatboy Slim, Parov Stelar, Rudimental și The Prodigy, și ăștia au fost doar headlinerii, dar lumea își amintește de ediția aia din cauza sau datorită ploii care nu s-a mai oprit.

Cu toate astea, potopul din 2015 nu s-a comparat cu cel din 2016, când a căzut mult mai multă ploaie într-un timp mult mai scurt. La fața locului, majoritatea tot a fost luată prin surprindere, fără cizme și pelerine, în timp ce acasă curgeau meme la greu. Atât de bine a ajuns ploaia aia să definească festivalul de la Bonțida încât în fiecare an, la o ediție uscată, o să auzi veterani care vor spune: „Nu e Electric Castle, dacă nu e un pic de ploaie”.

Știi foarte bine ce s-a întâmplat la Colectiv. Incendiul care a provocat decesul a 65 de persoane a fost cea mai mare tragedie națională de la Revoluție încoace. Ne-am trezit că o tonă de cluburi care nu ar trebui să aibă autorizație de funcționare o duc bine-mersi. Instituții care ar trebui să ne protejeze se fac că plouă. A arătat ce se poate întâmpla când corupția pune stăpânire pe o societate.

Refrenul piesei „The Day We Die” de la Goodbye to Gravity a ajuns un imn anti-corupție, folosit la toate protestele pentru pro justiție din ultimii ani. De-abia în decembrie s-au anunțat primele condamnări, care ar fi trebuit să aducă un pic de pace familiilor victimelor sau cunoscuților lor. Însă, cred că nici peste 20 de ani, nu o să înțelegem cum s-a putut întâmpla o astfel de tragedie.

S-au închis multe cluburi și săli de concerte după Colectiv. Era normal să se întâmple asta. După 22 de ani, Studio Martin a căzut odată cu ele. E greu să investești în renovarea unui club pentru a respecta toate regulile de la ISU și aproape imposibil, dacă locația nu îți permite. Studio Martin a fost locul în care s-a cristalizat toată scena de muzică electronică din România.

Pe lângă faptul că aici se punea muzică pe care nu o auzeai prin alte locuri și cei mai mari producători români au fost la pupitru at some point, Studio Martin era și liderul în ceea ce privește artiștii internaționali. Aici a venit Ricardo Villalobos pentru prima oară în România, James Lavelle, Marcel Dettman, Jeff Mills, Loco Dice, Marco Carola sau Seth Troxler. Așa s-au născut DJ, producători, promotori, organizatori de evenimente și fanii die-hard de techno din România. Cum a zis și Niki4, primul DJ rezident din Studio Martin, e clubul „care a format generații”.

Moartea lui Adrian Enescu a fost o pierdere uriașă pentru muzica românească. Cunoscut ca cel mai mare compozitor român de muzică de film și teatru, Adrian Enescu a activat în mai multe genuri muzicale. El e responsabil pentru succesul înregistrat de Loredana Groza la începutul carierei ei. A scris piesa „Plopi Impari” de la Grupul Stereo, a lucrat cu Gabriel Cotabiță, Daniela Gyorfi, Silvia Dumitrescu sau Angela Similea. Chiar și pe plan solo s-a făcut remarcat, cu niște release-uri care au rezistat foarte bine în timp. Muzica lui apare în 65 de filme. Sigur i-ai auzit creațiile muzicale, chiar dacă nu ai conștientizat asta.

Primarul Bucureștiului, „duamna” sau cum vrei să-i zici, e responsabilă pentru pâinea de pe masa artistului tău preferat. O parte din ea, cel puțin. E patroneasa scenei underground din România de ceva vreme. În 2017 s-a întrecut pe sine. Primăria București a creat festivaluri fără sens ca să scoată bucureștenii din casă: Bucharest GreenSounds Festival, Etnorama, Creative Fest, Natura Fest sau HeyDay Festival. Și astea-s doar festivaluri organizate împreună cu Creart. Într-un singur an. Numărul de evenimente sponsorizate de primărie e mult mai mare. Toate cu intrare liberă.

La festivalurile astea puteai să-i vezi gratis pe Subcarpați, The Mono Jacks, Pixels, Pinholes, Șuie Paparude, byron sau Mr. Jurjak. Și aici apare dilema. Oare cât costă distracția asta, de fapt, și ce altceva ar fi avut nevoie de banii ăștia? Mă rog, nu e o dilemă la fel de mare ca aia pe care o au artiștii. Ei sar cu lupta anticorupție și „Muie Dragnea”, sunt cu pozele Colectiv pe Facebook, ies în stradă, dar nu au nicio problemă de etică când vine vorba să ia bani de la un primar.

Primul material semnat de Șatra B.E.N.Z. a apărut în 2015, dar pe atunci erau încă în dezvoltare. Lumea nu știa ce-i cu ei. Fanii de rap au crezut că-i o glumă. Muzica lor era încă străină pentru publicul larg. Asta s-a schimbat în 2017, când a apărut O.S.O.D. II. Era clar, nu-i de glumit cu ăștia. A apărut trupa Golani, Nane a început s-o dea pe trap, Ian scoate prima piesă, la fel și Azteca.

Apoi toată lumea a început să audă de ei. A crescut enorm de mult popularitatea genului, ceea ce a dat naștere la mai mulți tineri cu „vise de pește”. E super ușor să o dai peste un beat de trap, pe care-l găsești ieftin pe net. Scuipi trei vorbe și îl urci pe YouTube. Sunt prea mulți trapperi români la ora actuală. Și dintre toți s-a ridicat unul singur pe cont propriu. Oricum, trap-ul e muzica tineretului la ora actuală. Nici nu știu dacă-i de bine sau nu.

Moartea lui Negru, fondatorul trupei Negură Bunget, ne-a luat pe toți prin surprindere. Avea doar 42 de ani. Și cu el a dispărut și formația care a însemnat cel mai mult pentru metal-ul extrem din România. Ceilalți doi membri care au pus pe picioare formația, co-fondatorul Hupogrammos Disciple și Sol Faur, care s-a alăturat duoului în 1997, activează în prezent în trupa dordeduh și pregătesc un nou album.

Succesul trupei a fost nemaiîntâlnit în scena de metal din România. Ăștia trei black metaliști din Timișoara erau puternic înrădăcinați în cultura românească. Și au reușit să prindă și în străinătate. Într-o scenă în care toată lumea copiază ce s-a mai făcut, Negură Bunget chiar s-a ridicat pe originalitate și creativitate.

Lansarea platformei de streaming în România a fost un pas important pentru artiști și consumatori. Da, Apple Music și Tidal au fost deja disponibile în România de mai mult vreme, dar lansarea Spotify a avut un impact asupra pieței. Am simțit că am ajuns într-un final în rând cu lumea. Sentimentul ăsta e un simulacru frumos. Mai avem mult până departe, dar măcar cu Spotify poți să-ți asculți muzica în tihnă, fără pauze de publicitate.