Proiectul care-ți spune ce n-ai învățat la școală despre cei 500 de ani de sclavie în România

Dacă treci prin orele de istorie din gimnaziu și liceu, ai putea crede că ai învățat ce s-a întâmplat cu ce numim azi România și că ți-ai stabilit coordonatele în care te raportezi la acest popor. Sunt însă multe subiecte pe care manualele școlare nu le cuprind, iar poate cea mai flagrantă omitere este cea a sclaviei practicate între 1385 și 1856. Pe 20 februarie se sărbătorește Ziua Dezrobirii Romilor, după ce în 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești”. Prin aceasta a fost desființată sclavia romilor particulari, obligați să se statornicească în satele pe care și le alegeau și li s-a dat drept despăgubire zece galbeni de persoană. În cei aproape cinci sute de ani, domnitori, boieri și biserica au avut sclavi, cei mai mulți fiind romi. 

E posibil să fi ajuns în călătoriile tale prin România la o mănăstire și în trecutul ei sclavia să fi fost mai prezentă decât o arată semnele de acum. Acest trecut are ramificații până în prezent și e o cauză directă a rasismului manifestat prin diverse forme, de la ieșiri în stradă și violență, cum a fost cazul la Bolintin timp de aproape trei decenii, până la prezumția de vinovăție aplicată romilor doar pentru că sunt romi.

Spre finalul lui 2021, publicația Decât o Revistă a lansat proiectul „Obiceiul pământului”. Sintagma din nume își are originea undeva prin Evul Mediu, când încă nu existau legi scrise și populația se ghida după „obiceiul pământului” – o noțiune cunoscută și ca „Legea țării”, care reglementa viața bisericii sau organizarea armatei. „Obiceiul pământului” presupunea și că, dacă te nășteai rom, erai sclav. În 2022, DoR a lansat podcastul cu același nume. Este documentat de Ana Maria Ciobanu pe care o și auzi în fiecare episod cum te poartă prin semnele sclaviei de pe teritoriul României. Podcastul este structurat într-o serie de șase episoade de-a lungul căreia ai ocazia să afli ceva ce sigur nu știai până în acel moment. 

Înainte de lansarea episodului cinci – „Rasismul e convenabil” – am vorbit cu Ana Maria Ciobanu despre demersul ei, când a aflat ea de sutele de ani de sclavie, dar și dacă a primit critici că-i o femeie albă care vorbește despre cel mai dificil capitol din istoria romilor.

VICE: Ești vocea podcastului în 2022. Dar când ai aflat tu prima dată despre sclavia din România?
Ana Maria Ciobanu: Cred că era 2010 și eram anul întâi la Comunicare. Aveam un curs de imagologie care era fascinant pentru că era despre pricolici, moroi și tricolici și tot felul de chestii din imaginarul colectiv românesc. La un moment dat am avut de citit niște mărturii ale unor călători străini despre Țările Române. Am dat întâmplător peste un pasaj despre romi într-o notă de călătorie scrisă de Paul de Alep. Nu-mi amintesc care era tema seminarului, sigur nu avea legătură cu sclavia. Dar acela cred că a fost primul moment în care am realizat că „roabele” menționate în basmele lui Petre Ispirescu nu erau slujnice, așa cum crezusem.

Apoi am căutat pe net și am înhățat această replică pe care o strigam tuturor amicilor rasiști când ne încingeam la discuții: „Băi, dar tu știai că romii au fost sclavi timp de cinci sute ani?”. Dar dincolo de această cifră, nici eu nu știam mare lucru. Apoi a apărut „Marea Rușine” a Alinei Șerban și totul a devenit mult mai real.

Independent de demersul jurnalistic, ce ai vrut tu să afli pentru tine odată cu documentarea? Și ce ai vrut să afli pentru cei care ascultă și vor asculta?
Cred că la început cel mai puternic am vrut să știu de ce nu știm; de ce nu cuprindem cu mintea că robie înseamnă sclavie; de ce trecem pe lângă aceste cuvinte fără să ne spună nimic, deși ele vorbesc despre vânzări de oameni, prețuri, copii și femei smulse din familiile lor, oameni înșirați în liste de zestre sau în testamente.

Așa că mi-am început mai toate interviurile așa cum începe și acesta: tu când ai aflat că romii au fost forțați în sclavie? Majoritatea covârșitoare răspundea că după 20 ani.

Mi-am dorit ca după ce asculți să înțelegi că e pe bune. Au fost cinci sute ani de sclavie. Nu e o exagerare. Nu e victimizare. Nu e o conversație pe care o avem pentru că e „la modă”. Au fost cinci sute ani de sclavie, dar refuzăm să-i vedem așa din cauza rasismului care ne împiedică să cuprindem istoria așa, dar și din cauză că ni se pare că sclavia presupune doar dislocarea unei populații din țările de baștină și a-i forța la muncă în țările stăpânilor. Noi am făcut asta unei populații autohtone: am vândut, dăruit, torturat, violat oameni. Și nu vorbim despre asta. În schimb vorbim despre „problemele” romilor.

Ți s-a reproșat până acum că nu ar fi trebuit tu – care nu ești de etnie romă – să lucrezi pe un astfel de subiect? Și dacă nu, dar s-ar ajunge la astfel de reproșuri, ce le-ai răspunde criticilor?
Am fost prima care mi-am reproșat lipsa de legitimitate, încă de la începutul proiectului. Mult timp am spus că nu trebuie să mă aud deloc în podcast. Că trebuie să găsesc o soluție estetică și de montaj prin care să nu mă simți deloc pe mine.

Le-am spus fiecăruia dintre cei pe care i-am invitat să contribuie că nu sunt romă, că vreau să le aud îngrijorările despre asta, că le cer din timp ca să mă ajute să spun mai departe și ca munca lor să fie cât mai vizibilă.

Îmi amintesc că am avut discuția aceasta cu Alina Șerban, căreia pe bună dreptate demersul podcastului i se părea doar o chestie cool de care ne agățăm și noi acum. Unde fusesem când Ministerul Culturii o cenzura și nu-i permitea să folosească „sclavie” în comunicarea piesei „Marea Rușine”? Îmi era mai ușor să găsesc informații și specialiști pentru că înaintea mea artiști și cercetători romi luptaseră să ajungă la acest adevăr. Tot Alina a fost cea care mi-a spus să-mi răspund la aceste întrebări și să decid singură dacă e problematic sau nu: de ce eu, cu ce scop, fac rău cuiva prin asta?

La „de ce eu” mi-a fost cel mai greu să răspund pentru că podcastul nu e despre mine. Emoțional răspund așa: pentru că mă doare istoria asta, mă doare că nu o cunoaștem și mă dor inegalitatea și nedreptatea prezentului. Așa că am încredere că durerea asta mă ajută să nu fac rău și să am mereu în gând munca oamenilor care mi-au dat din timpul lor. 

Nu am inclus aceste gânduri în podcast, pentru că povestea nu era despre mine și în niciun caz nu aș fi vrut să ocup microfonul așa. Dar cred că a contat că am simțit lucrurile astea.

Nu e despre a mă da eu mare cu câte am aflat sau despre a ține prelegeri. Mi-am dorit să găsesc o formă prin care să spun o poveste bună, care să te apropie de Magda Matache, Delia Grigore, Adrian-Nicolae Furtună, Alina Șerban, Luiza Medeleanu; să mă asigur că documentez acest subiect fără să fac rău, fără să consum resursele altcuiva. Și m-am bucurat enorm că foarte mulți au acceptat invitația de a scrie despre acest subiect în cadrul secțiunii de eseuri, pentru că acolo îi poți citi fără vreo formă de intervenție ne-romă.

E important să te întrebi ca ne-rom „cine te crezi?”, „de ce ai dreptul să vorbești?”. E un exercițiu de umilință, cred eu obligatoriu. Nu poți să aterizezi în istoria și durerea unui popor și să crezi, ca majoritar, că ți se cuvine să vorbești despre asta. Cred că e absolut just să fii chestionat și contestat și să te întrebi dacă ești îndeajuns.

E o chestiune de interes public că nu cunoaștem istoria completă a acestei țări. Faptul că ascundem adevărul, că nu ni-l asumăm, că avem copii și tineri romi la care nu ajunge informația despre cultura și istoria lor, iar asta le afectează stima de sine și alimentează rasismul de zi cu zi și pe cel sistemic la care ceilalți îi supunem, mi se pare că este un subiect despre care un jurnalist este obligat să vorbească.

Un vis frumos ar fi ca „Obiceiul pământului” să continue, iar eu să fac un pas în spate și să produc și să montez narațiuni ale profesioniștilor romi care și-ar dori asta. Important este ca informația să ajungă corect și complet la noi toți, în niciun caz să mă aud eu.

Dacă va exista un sezon de follow up, că subiectul nu-i epuizat, ce ai vrea să mai acoperi?
Visul meu era să merg pe teren cu o echipă de arheologi care să facă cercetări într-un spațiu relevant pentru istoria sclaviei, cum e de exemplu mănăstirea Cașin din Bacău, sau cum ar fi unul dintre multele cimitire ale romilor din țară.

Pe lista inițială a episoadelor aveam influența sclaviei în muzica romă. De-asta m-a și copleșit întâlnirea cu maestrul Caliu din vară care s-a transformat apoi într-un portret pentru DoR. Am avut multe discuții cu el despre bunici și străbunici, despre biserica din Clejani și maiorul Mișa care se îngrijise și de școala din sat. Am citit sute de pagini de versuri din muzica lăutarilor și am căutat referințe la sclavie. Am găsit multe „fugi în casă să nu ne bată românii”. Mă fascinează unghiul acesta, dar eu sunt doar un reporter, așa că urmăresc munca de cercetare etno-muzicologică pe care o face Ioanida Costache.

Educația e un alt subiect pe care aș fi vrut să-l abordez în profunzime. Visam ca un episod să înceapă dintr-o sală de clasă când ajungem la lecția despre sclavie. Există profesori care abordează lecția asta, profesori care menționează sclavia de mai multe ori într-un semestru – recomand aici canalul de YouTube al profesorului Negoi Ioan Valentin. 

Un alt gând pe care l-am tot schițat a fost că mi-aș dori un episod sau un întreg sezon bonus documentat și înregistrat de tineri romi, care să le reflecte întocmai viziunea, iar eu să-i sprijin cu montaj și orice ar avea nevoie ca să se facă auziți.

După documentarea pe care ai făcut-o până acum, și discuțiile cu oameni, ce așteptări au romii de la stat, Biserică sau ceilalți cetățeni, în general, când vine vorba despre acest moment rușinos din istorie?
Memorializarea e unul dintre punctele comune ale multor dintre cei pe care-i auzi în podcast. Deseori oamenii reacționează negativ când aud sau citesc discursul Magdei Matache, cercetătoare la Harvard, care vorbește despre justiție reparatorie. Dar reparații înseamnă în primul rând să știm. Să existe: muzee care vorbesc despre sclavie, o istorie reflectată corect în manuale și de către cadrele didactice, să existe plăci memoriale la Cozia, Tismana, Horezu, Cașin, Snagov etc. și la conacele boierești întreținute cândva de sclavii romi, străzi denumite după romi care au avut contribuții importante și să-i cunoaștem ca romi. Să știm că Ioan Budai Deleanu sau Anton Pann erau romi. Să existe instituții și finanțare pentru cercetarea trecutului. Să creăm spații de dialog pe aceste teme, ca poveștile să poată fi spuse. Să digitalizăm bazele de date ale stărilor civile, ca să poți ca rom să-ți cauți strămoșii și să vezi conexiunea sclaviei cu familia ta. Să ai răspunsuri.

Dacă aceste elemente importante de conștiință și memorie a sclaviei ar exista, scuzele din partea Bisericii Ortodoxe sau comisia parlamentară care să întocmească un raport despre impactul celor cinci sute de ani de sclavie asupra prezentului ar veni firesc, nu la presiunea ONG-urilor care cer această asumare de zeci de ani și ea întârzie pentru că încă nu ne-o dorim și nu simțim că e nevoie de asta și nu putem înainta în lipsa ei.

Ce-și doresc foarte mulți tineri cu care am stat de vorbă, și care pot fi auziți și la finalul ultimului episod, e un viitor care să nu mai fie otrăvit de discriminare, să nu mai pornească din ultima bancă, să nu fie respinși la angajare, la închirierea unei locuințe, la examenul pentru permisul de conducere pe baza etniei.

Să fie văzuți ca oameni și să poată exista în societate fără să stârnească venin când își vorbesc limba maternă în spațiul public.

În 2019, Papa Francisc le-a cerut romilor iertare în numele Bisericii. BOR încă nu. De ce ai spune că le vine atât de greu membrilor bisericii, de orice natură ar fi ea, să își accepte trecutul și, eventual, să-l condamne?
La Cozia am avut o conversație plină de deschidere și bunăvoință cu un călugăr. Nu am înregistrat conversația. Doar am stat de vorbă pe marginea fântânii despre „robii mănăstirii”. Călugărul cunoștea în detaliu numărul de sclavi pe care i-a avut Cozia, ce munci făceau, ce s-a întâmplat cu ei după dezrobire, care sunt satele în care locuiesc astăzi urmași ai acelor sclavi (apropo de locuri de pus pe listă pentru viitor: Cozieni, Romanii).

Mirel Bănică redă în „Bafta, Devla și Haramul” o conversație cu un călugăr bătrân care-i spune: „ei au ajutat mult Biserica, dar au și suferit mult”.

Aceste două exemple nu sunt singulare. Și Adrian-Nicolae Furtună are multe exemple din terenul lui în care membrii bisericii cunosc și vorbesc despre sclavie. Și Gelu Duminică povestește despre duhovnicul lui sau despre preoți cu care lucrează în diferite proiecte pentru copii. Preotul Alexandru Ioniță, care are în grijă Șura Culturală Gușterița, mi-a semnalat o revistă în care publică cercetări despre rolul religiei în procesul de incluziune. 

Cred că ce lipsește momentan este voința BOR ca organizație care să transmită acest mesaj de deschidere spre cercetarea istoriei sclaviei, de colaborare între specialiști, astfel încât discursurile oficialilor să nu mai fie centrate pe cum robii mănăstirilor erau „mai bine tratați” decât cei ai boierilor. Scuzele în sine, fără a fi simțite și trăite, ar fi insuficiente.

Când am ascultat al doilea episod am avut în minte această frază românească: sărac și cinstit. Și am sesizat asta la oameni, pe o varietate de subiecte, că dacă ei și familiile lor n-au avut averi, n-au fost boieri, n-au trăit în conace o bună parte din lucrurile care s-au întâmplat pe teritoriul României nu-i privește – aici intră și sclavia. Ce ai spune că îi împinge pe oameni la așa ceva, care poate căpăta nuanțe de dezumanizare?
Întrebarea asta a fost și unul dintre motoarele acestui podcast. Am vrut să pricep de ce nu vrem să auzim. De ce, când le spuneam prietenilor de la 20 ani că avem o istorie de cinci sute de ani de sclavie, ei îmi vorbeau despre colegul rom care le-a luat sandvișul, ca și cum jumătate de mileniu de opresiune poate să stea în balanță cu relațiile tale din generală. De ce nu putem să vorbim despre sclavie, fără să sară cineva musai cu „și țăranii români au fost stăpâniți de boieri și erau la fel de săraci”. 

Dacă avem o conversație despre sclavie nu neagă în niciun fel istoria țăranilor români. Dar există diferențe majore între sclavie și dependența țăranilor de boieri. Uite una: boierii nu le vindeau copiii țăranilor români.

Gelu Duminică explică în episodul cinci că impulsul ăsta de a opri conversația și de a te disocia de ea prin faptul că tu nu ești rasist, ai tăi nu au avut sclavi, astfel că n-ar trebui să vorbim despre asta este, de fapt, un sistem de putere dominat de majoritari: „e vorba despre dreptul meu de alb de a mă raporta la tine cum vreau, adică la istoria, la numele tău. Sunt din același film în care «eu vreau să-ți spun ț*gan, nu rom». Eu aleg ce să-nvăț despre tine, eu aleg ce-i bun despre tine, eu aleg! E vorba despre ceea ce literatura anglo-americană numește white supremacy. Despre asta-i vorba”.

Când eu, majoritarul, decid ce păstrăm, ce uităm și ce învață alte generații despre tine, nu spunem adevărul complet. Și-l trunchiem pe baza puterii pe care credem că o avem ca majoritari.

Ce reacții ai generat până acum, și ai cules, de la oameni care au ascultat?
Reacția mult prea generoasă a fost de la Adrian-Nicolae Furtună care a numit acest podcast un loc al memoriei, un spațiu în care se poate întoarce în timp alături de alți oameni la fel de pasionați și de frământați de această istorie. Așa cum Alina Șerban m-a făcut să plâng când mi-a scris „bine ai venit pe pod”, ca o referință la podul acceptării pe care îl construiește prin arta ei de aproape 13 ani.

Recunosc că m-am temut de reacțiile negative, în special pentru că nu voiam să otrăvească încrederea și timpul pe care fiecare voce din podcast ni l-a acordat. Dar ce am primit până acum a fost copleșitor de frumos și de vast. Sunt oameni care spun că după ce au ascultat au avut curajul de a-și accepta etnia și de a-i explora moștenirea, tineri care s-au simțit auziți și reprezentați, profesori care vor să folosească materialul audio la clasă. Am văzut mult mai multă deschidere și dorință de a ști, versus critică.

E un comentariu pe YouTube care a rămas cu mine și pe care l-am și folosit în episodul cinci. Cineva spune că demersul e subiectiv, ca un copil de cinci ani care dă cu bățul printr-un noroi imaginar. Mi se pare aproape un compliment, dacă un narator ne-rom e considerat subiectiv. Iar să numești cinci sute de ani de sclavie noroi imaginar mi se pare unul dintre motivele pentru care e important să existe cercetare, jurnalism, artă pe acest subiect. Le-am văzut și pe cele cu wokeness sau cu „ce vină am eu că a avut Ștefan cel Mare sclavi?”. Nu mi-am dorit să fie o călătorie încărcată de vină, ci una care să ne responsabilizeze pentru prezent. Cred că abia începem această călătorie.

Sigur, m-aș bucura ca oamenii să asculte până la capăt. E un comentariu care spune: „N-o să dispară niciodată rasismul, bateți apa-n piuă degeaba”, deși chiar în episodul la care a comentat Gelu Duminică spune că nu o să ne luăm niciodată cu toții de mânuțe; că rasismul este fața hâdă, dar „normală” a societății. Nuanța fiind că poți să spui mizerii la tine acasă, dar în societate vei fi sancționat. Bine, același comentariu mai zice și „E dreptul meu să vă urăsc”.

Cum a pornit ideea podcastului și cum ai ajuns la structura pe care o pot asculta oamenii acum?
Ideea a venit la finele lui 2020 de la Ioanida Costache care cercetează memoria opresiunii romilor în muzică și care a scris despre rasism și pentru DoR. Ea ne-a spus cum ar fi să facem un podcast despre sclavie și ne-a trimis câteva dintre cărțile sociologului Adrian-Nicolae Furtună și ale istoricului Petre Petcuț. Când le-am descoperit munca, m-a lovit ideea de locuri care poartă amintirea unui trecut pe care nu-l cunoaștem.

În martie 2021, i-am spus editorului Cristian Lupșa că am nevoie să plec pe teren ca să simt ideea asta. Aveam speranța că dacă petrec timp în locuri care au o legătură directă cu sclavia o să știu ce și cum să documentez. Structura s-a conturat în septembrie 2021, după peste 50 de interviuri, când a trebuit să aleg ce construim și care sunt piesele cu care facem asta. Am cam jelit fiecare piesă neinclusă și fiecare nume sau carte nemenționate. Podcastul nu ar fi existat fără fiecare dintre oamenii care mi-au dat din timpul lor. 

Structura nu ar fi existat fără editor, pentru că eu nu voiam să renunț la nimic și totul mi se părea important. Îmi era greu să mai fac tranziția spre un ascultător care s-ar lovi pentru prima oară de aceste informații și acestuia/acesteia să-i vorbesc. Tot anul m-am luptat să pot să vorbesc cât de cât competent cu experții pe care-i intervievam.

M-au ajutat demo-urile montate, reacțiile, întrebările, conversațiile în redacție, cum ar fi chiar și o discuție de o oră cu Bogdan Coșa care m-a încurajat să nu uit ce am simțit când m-am lovit pentru prima oară de anumite informații și să încerc să transmit experiența. Cel mai greu mi-a fost să scriu episodul doi. Mi se părea imposibil ca într-o oră să te trec prin intervalul 1385–1856 fără să omit detalii și nuanțe extrem de importante.

Am știut de la primele interviuri cu Adrian-Nicolae Furtună și cu Alina Șerban că sunt oameni de care te vei lega, chiar dacă nu știi nimic despre acest trecut, așa că mi-am dorit să aibă câte un episod dedicat care să adâncească intimitatea relației cu istoria sclaviei și felul în care-i frământă. Apoi în episoadele cinci și șase ne-am propus să întărim de ce sclavia este relevantă pentru rasismul prezentului și ce datorăm ca indivizi și ca societate odată ce cunoaștem opresiunea întinsă pe o jumătate de mileniu.

Ce a schimbat în tine perioada asta de documentare și informațiile pe care le-ai aflat?
Voi spune și eu cum spune și Alina Șerban pentru că asta simt cel mai puternic: nu mai pot să mă uit la o mănăstire sau la o casă boierească fără să mă întreb cum arătau spațiile astea în perioada sclaviei, ce povești au fost acolo, unde erau sălașele romilor, ce munci făceau, cum erau tratați. Așa că acum caut aceste informații și le povestesc copiilor mei când vizităm vreun loc din țară și despre contribuția romilor la acel spațiu.

Pentru că documentez deja de vreo zece ani subiecte din zona inegalității sociale, știu că am vorbit singură după primul interviu cu Magda Matache. Cum de nu m-am gândit la decalajul socio-economic dintre romi și majoritari dintr-o perspectivă istorică? Cum de nu m-am gândit la sărăcie din perspectiva sutelor de ani în care romii nu au deținut nimic? Cum de nu mi-am pus problema că asistenții sociali, paznicii, polițiștii de care m-am lovit de-a lungul timpului pe teren și care spuneau că nu ai ce să faci cu romii, „așa sunt ei” – reflectă, de fapt, rasismul care se bazează pe un sistem de gândire vechi de sute de ani. Am fost deseori furioasă și scârbită în fața unui astfel de discurs. Abia după ce m-am apropiat de istorie am putut să-l văd și ca o puternică ignoranță cu care societatea s-ar putea lupta dacă și-ar dori asta.

Amnezie socială

500 de ani

Locurile memoriei

Podul

Rasismul e convenabil

Datorii

Fundația podcastului pe care îl poți asculta acum e reprezentată de zeci de ore de înregistrări, sute de pagini scrise și alte sute de ore petrecute în organizarea și documentarea produsului final. Ana Maria Ciobanu mi-a spus cum s-a derulat acest proces. 

Le-am lucrat pe toate în paralel: interviuri, teren, lecturi, drafturi de script, montaj. Mi-am făcut un excel stufos cu numele oamenilor cu care aș vrea să vorbesc, locurile în care aș vrea să ajung și cu tot ce citeam. Pe Adrian-Nicolae Furtună cred că l-am chinuit cel mai mult. Am vorbit ore bune înainte de interviurile înregistrate în studio, la muzee, la biroul de la Centrul Național de Cultură a Romilor, pe platoul de filmare pentru povestea Ioanei Rudăreasa.

Sunt recunoscătoare pentru drumul la mănăstirea Cozia. N-am să uit când am pus mâna pe cartea lui Petre Petcuț și am văzut fotografiile alb-negru cu chipul de rom sculptat în piatră pe interiorul fântânii. Aș fi ieșit pe ușă atunci să văd fântâna în care aruncam monede când eram în clasele primare fără să am habar că mănăstirea asta a stăpânit la un moment dat două mii de familii de romi, că Mircea cel Bătrân, domnitorul meu preferat, după cum îl numeam la zece ani, a înzestrat-o cu sclavi.

În podcast nu am folosit spre deloc primul teren pe care l-am făcut la Iași, deși m-a ajutat enorm și am multe ore de înregistrări. Am luat orașul la pas trei zile, din biserică în biserică și am citit istorie plimbându-mă pe lângă unele dintre locurile despre care citeam. Am stat în fața Palatului Copiilor, vechiul conac al familiei Cantacuzino Pașcanu. Familia nu e marcată ca deținătoare de sclavi în placa memorială de pe clădire. I-am trimis o fotografie de acolo Alinei Șerban pentru că scurtmetrajul ei Bilet de Iertare implică povestea acestei familii.

La Zlataust cred că am stat vreo trei ore. Am ascultat muzică și am pipăit pietre. În clasele primare, când învățam cântecul cu „starostele și cobzarul”, habar n-aveam că Barbu Lăutaru era rom născut în sclavie și că-și cumpărase libertatea prin virtuozitate, că umblau legende despre întâlnirea lui cu Franz Liszt.

Ce citisem în ianuarie 2021 a avut cu totul alt sens în septembrie 2021, după cele peste 50 de interviuri prin care trecusem. Din păcate pentru editor, primele drafturi de scenarii au avut uneori și 40 de pagini (iar cele pe care nu i le-am arătat au avut și 70). În ultimul an am scris peste trei sute de pagini de material brut. Un episod trece cam prin trei drafturi editate de scenariu scris. Apoi printr-o lectură cu voce tare și dat play fragmentelor din interviuri și teren. După încă un edit, înregistrez narațiunea și montez o primă versiune. O ascultăm și facem ultimele modificări, re-montez versiunea doi, egalizăm sunetul și închidem producția. Primele trei episoade le-am scris, înregistrat și montat între septembrie–decembrie cu interviurile trase în timpul verii. Următoarele le-am scris și montat într-un ritm cam draconic pentru întreaga echipă: cam două săptămâni de episod. 

Vitale au fost studentele care m-au sprijinit cu transcrierile unei părți considerabile din cele peste 60 de ore de înregistrări. Nu aș fi scos-o la capăt dacă nu aș fi organizat tot materialul audio conectat cu transcrierea. Vitală a fost și colaborarea cu Sebastian Androne-Nakanishi, compozitorul coloanei sonore, pentru că a înțeles exact ce îmi doream. După ce am auzit muzica, am început să înțeleg și eu cum o să sune podcastul și ce efect poate să aibă. Dincolo de teren și interviuri, montajul e partea pe care am iubit-o cel mai mult.