A venit vremea să recunoști că Family Guy e nasol și de prost gust

Eu şi cei doi colegi de apartament avem o rutină de care nu suntem foarte mândri: În fiecare duminică seară, ne strângem în living, printre resturi de mâncare nesănătoasă şi haine împrăştiate, şi ne uităm la Family Guy. Suntem complet hipnotizaţi de culorile vii ale serialului cu care ne bombardează ecranul. Ştiu că nu suntem singurii care fac asta. Peste tot în lume, oameni în toată firea cu slujbe şi credite la bancă şi relaţii pe termen lung râd la glume animate despre viol şi la flatulenţe. Cu feţele acoperite de ruşine, prea obosiţi ca să se ridice de pe canapea, dar nu îndeajuns de somnoroşi ca să se culce. Uite, Brian şi Stewie cântă un cântec, nu pot să ratez asta.

Când eram mai mici, veneam de afară, înfulecam ceva rapid şi ne holbam la The Simpsons. Acum ne târâm membrele obosite jos din metrou, ne bucurăm dacă mai găsim resturi de mâncare pe care să le putem reîncălzi la microunde, ne uităm nehotărâţi la facturile pe care le-am găsit în poştă, ne sunăm părinţii, răspundem la nişte mailuri, dăm drumul la căldură şi cădem în braţele lui Peter Griffin. Giggidy, giggidy, goo.

Totuşi de ce e Family Guy aşa popular? Am urmărit multe episoade până acum şi sunt convins că răspunsul nu este „pentru că e amuzant". Nu am râs la niciun episod. Dacă am scos vreodată un sunet în timp ce-l urmăream, a fost un oftat dezamăgit. Ca şi cum propriul meu râs şi-ar fi pus la îndoială propria existenţă în timp ce îmi ieşea pe gură. Cred că ăsta o să fie sunetul pe care o să-l scot dacă o să schimb vreodată scutecul unui bebeluş: „E o tonă de căcat şi pişat aici, iar asta e un pic amuzant, pentru că, na, se întâmplă, dar miroase oribil şi nu vreau să mă mai uit".

Cred că popularitatea serialului se rezumă la trei factori:

1. Ritmul

2. Referinţele

3. Culorile puternice

În primul rând, ritmul. Când compari Family Guy cu un sitcom oarecare în 2016, poţi să îţi dai seama uşor de ce e atât de popular. Sitcom-urile au rămas blocate într-o fază în care momentele de tăcere penibilă şi privirile stânjenitoare. Umorul se bazează mereu pe chestiile nepotrivite pe care le spun tovarăşii sau mamele sau taţii. Golurile alea destul de mari din episoadele de 30 de minute îţi pun la dispoziţie destul de mult timp să te gândeşti la cât de neamuzant este sitcom-ul la care te uiţi. Spre onoarea lui, când Family Guy face glume de căcat, le face cu tona. Family Guy conţine în medie 5,2 de glume pe minut. La frecvenţa asta, niciuna dintre ele nu îţi rămâne destul în minte ca să poţi să-ţi dai seama cât de nasoală a fost. Iar când tehnica asta nu funcţionează, merg în direcţia opusă şi lungesc o glumă atât de mult, încât simţi nevoia să râzi doar ca să o faci să se oprească. De exemplu, bătăile dintre Peter şi găina aia enervanta sau fazele când cineva se împiedică şi cade. Este echivalentul în comedie al unei luări de ostatici.

În al doilea rând, referinţele. În Family Guy sunt o grămadă de referinţe la oameni celebri. Ca Julia Roberts, Sting, Ben Stiller, Daft Punk, Bill Clinton, Barbra Streisand, personajele din Star Wars şi Sesame Street, Jennifer Love Hewitt, Hitler, Spiderman, Bill Cosby, romanii, Sean Connery, indienii, Kermit the Frog, Iisus Hristos, pescăruşii şi Lindsay Lohan. E amuzant să-i vezi pe toţi ăştia într-un desen animat, tocmai pentru că ştii cine sunt.

În al treilea rând, Family Guy conţine foarte multe culori puternice.

Dar umorul pe care se bazează serialul e toxic. Odată ce eu şi colegii mei de apartament am recunoscut că avem o problemă, am început să ţinem o evidenţă. Am numărat câte episoade trebuie să urmărim la rând până să găsim unul care să nu implice acte de violenţă împotriva unei femei. Am descoperit că cel puţin 14. A trebuie să urmărim 14 episoade din Family Guy la rând ca să dăm de unul în care Meg, Lois sau oricare alt personaj feminin să nu fie bătute, omorâte sau plesnite.

Nu există niciun personaj minoritar în Family Guy despre al cărui fundal etnic şi cultural să nu se vorbească încontinuu de rău. Fie că vorbim de înţepăturile antisemite la adresa lui Mort Goldman, comportamentul de negresă sassy al Lorretei Brown (a cărei voce, apropo, e dată de o actriţă albă) sau de dependenţa de jocurile de noroc a fiecărui personaj amerindian care apare în serial, niciun subiect nu e tabu. Iar creatorii serialului par să profite la maxim de asta.

Există o grămadă de show-uri „ofensatoare" de televiziune, dar Family Guy pare să facă un scop din a-şi bate joc de categoriile vulnerabile şi oprimate din societate. Scenariştii nu doar că au o predilecţie pentru de insulte, dar pare că apelează la ele doar de dragul de a o face. Sunt ca tipul ăla din spatele clasei care-şi dă seama că toţi colegii lui îi acordă brusc atenţie după ce a înjurat-o pe profă. Totuşi, suntem în 2016. Există pornografie. Există documentare TV despre tipi cu scroturi imense. Nu mai e nimic nou sau şocant în a „merge prea departe". Family Guy se bazează pe ideea că nimeni nu are dreptul să se simtă ofensat. Poate aşa o fi. Dar asta nu înseamnă că e de datoria ta să încerci să ofensezi cu orice preţ.

Astăzi apare un nou episod din Family Guy. Nu zic că ar trebui să te uiţi la filme italiene neo-realiste în schimb, dar cred că eu să găsesc ceva cu mai puţine glume despre cât de nepricepute sunt femeile asiatice la condus şi episoade întregi despre diagnosticul cu SIDA. Asta e. Nu regret nimic. Family Guy, e vremea să ne despărţim.

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre seriale: