Toate tipurile de colegi de coșmar pe care o să-i întâlnești la job

Dacă ai trecut prin viață fără să-ți faci vreun dușman, eu zic că ai greșit undeva. Bineînțeles că e frumos să te porți frumos cu oamenii. Total de acord. Dar a fost vreodată cineva drăguț cu tine într-un fel care te-a făcut să-l urăști? Un controlor de bilete prea vesel, de exemplu? Sau poate sunt eu nebun. Îmi vine să vomit când cineva e amabil cu mine fără motiv, urăsc persoanele astea din toată inima. N-am cum să fiu doar eu nebun.

Munca e bună pentru cultivarea relațiilor de ură. În prezent, de la biroul meu, văd o persoană pe care o urăsc la greu, două după care nu mă omor și a treia la care încă stau pe gânduri (poate că voi alege s-o urăsc într-o bună zi sau poate că va fi cruțată). Și nu sunt singurul: un sondaj pe șapte mii de persoane efectuat de Totaljobs săptămâna trecută a descoperit că 62 de procente dintre respondenți aveau un dușman la muncă, 48 de procente dintre aceștia aveau un singur inamic, iar 19 procente aveau mai mulți. Dintre cei 69% care au zis că ar face orice ca să-și evite dușmanul de la muncă, 17% au zis că și-au luat zile libere ca să nu-l mai vadă (ceea ce mi se pare cam penal). În orice caz, toate astea mi-au dat ideea pentru o nouă listă! Iuhuuu!

Și femeile fac zgomot uneori, e adevărat – le răsună tocurile pe podele, fredonează – dar bărbații par să dirijeze o orchestră întreagă de sunete emise de corp, de la interacțiunile dintre corpul lor și diverse obiecte (trântit uși, trântit capacul la xerox, urlat „FUCK!” la ecranul laptopului) până la respirat. Pe vremuri, aveam un coleg cu ten rozaliu care fluiera vesel încontinuu, în ciuda plângerilor colegilor. E inacceptabil, prietene. Încerc să trimit un e-mail. Cântă acasă. Fluieră departe de mine.

Nici nu mai dau detalii, îl știi.

Joburile sunt grele, nu-i așa? Toți tind să creadă că jobul lor e foarte greu și că e depășit în dificultate poate doar de… minerit. Dar puține joburi sunt, de fapt, atât de grele. E adevărat că sunt repetitive, că e enervant să te trezești mereu la aceeași oră și să mergi cu mijloacele de transport în comun. Dar acțiunile pe care le faci la job nu sunt, de fapt, atât de dificile. Dacă ai munci, timp de o lună, doar în zilele în care ai avea chef, ai face mai multă treabă decât dacă ai merge la muncă 30 de zile la rând. Să mă ajute cineva bun la economie, te rog.

Totuși, un dobitoc de la tine de la birou tot uită chestii simple, gen „cum atașez chestii în e-mail” sau „unde e stocat documentul cu factura” și trebuie să-l ajuți. „Care era numărul nostru de fax?”. Îi arăți cu degetul post-it-ul pe care ai scris numărul de fax ultima oară când ți l-a cerut, acum șase zile. „Ha!” îți răspunde. „Ce chestie că încă folosim faxul în 2019!” Cum dracu' să nu ai nici măcar atâta memorie la vârsta de 29 de ani?

Hărțuirea prin training la locul de muncă e o parte vitală din ecosistemul actual al vieții de birou, iar cursurile de reîmprospătare a memoriei la fiecare șase luni sau un an sunt mai mult decât necesare într-o cultură care tocmai face tranziția de la „îi lipești o palmă pe cur recepționistei când treci pe lângă ea și-i dai o țigară de Crăciun” la „Ce vreți să spuneți, domnule ofițer? Cu ce am greșit?”. Dar cel mai enervant e să fii obligat să faci training jumătate de zi pentru că un prostovan de la vânzări a urlat în urechea unei femei de serviciu pe hol și totuși n-a fost concediat, ba chiar a mai și scăpat de training astăzi pentru că joacă golf cu clienții. E mega enervant și va fi dușmanul tău de acum.

E ceva foarte natural să-ți urăști șeful: e un sistem străvechi, mai vechi decât planeta, o ierarhie derivată din natură. Crezi că leoaica nu urăște leul pentru care se strofoacă zi de zi prin savană? Crezi că vaca nu urăște fermierul care o mulge? Suntem toți în aceeași oală și urâm din toată inima. De asta te enervează atât de tare tipul din biroul de sticlă care își ia pauze de prânz de câte două ore. De asta vrei să-i muști jugulara: din cauza naturii.

Îți amintești perioada aia de șase săptămâni în care se zvonea că cineva o să fie promovat și ai muncit din greu, în speranța că o să câștigi câteva sute de lei în plus pe lună? Ai început să te îmbraci mai elegant, ți-ai pus chiar și cravată, ai ajuns la timp la birou patru zile din cinci, l-ai pus pe șef în CC când ai trimis e-mail-uri în care îi frecai ridichea unui coleg că a greșit ceva. Și ce s-a întâmplat? Șeful l-a promovat pe Gigel, care a început să lucreze acolo la o lună după tine. Îți amintești ce greu a fost în săptămâna aia? Cât te-ai străduit? Mai știi ce productiv erai când te concentrai? Nu uita cât de mult îl urăști pe Gigel, cretinul ăla mic care umblă rânjind pe coridoare de când a fost promovat.

Doar eu sunt buricul universului, prietene, nu le mai face pe fetele din PR să râdă în hohote. E fault!

Știi despre cine vorbesc: nenorocitul ăla care face în fiecare dimineață niște căcați oribili, tari ca oțelul, care nu se duc când tragi apa. Și mereu înainte să intri tu la baie, căcăciosul dracu', mereu cu puțin timp înainte să ajungi acolo, cât să nu știi cine e. Te așteaptă doar căcatul, maro și mândru, care te obligă să mai tragi o dată apa. Alteori e doar mireasma. Ieși din baie și te uiți în ochii tuturor. Cine transpiră și se uită prea intens la ecran? Cine se ridică greu și merge prea lent până la imprimantă? Unul dintre nenorociții ăștia e căcăciosul. Și trebuie să-l găsești, futu…

Odată am avut un coleg al cărui truc preferat era să intre în baie după mine și să adopte o poziție de putere în fața pisoarului – ca un Power Ranger care e pe cale să emită o sferă de energie afară din corp, prin penis – și stătea acolo mândru, cu un jet puternic, povestindu-mi despre facturi în timp ce mă spălam pe mâini. Am o regulă: „te rog nu vorbi cu mine în timp ce te ții de puță”. Ia vezi dacă poți s-o respecți.

Aproape toate companiile au sisteme de scanare de carduri la intrare, paznici și uși care se mișcă lent, lent, lent și apoi se închid foarte repede. Asta înseamnă că, în fiecare dimineață și la prânz trebuie să împingi o ușă, după care s-o ții, cu vârful degetelor, pentru persoanele din spatele tău, un ritual enervant și umilitor. În orice caz, dacă cineva îți ține ușa, îi zici „mulțumesc”. Dacă o ții tu pentru cineva, ar trebui să-ți spună „mulțumesc”. Nici măcar nu trebuie s-o spui tare, poți s-o șoptești sau s-o sugerezi din privire. Dar dacă cineva încalcă regula asta, devine instant dușman.

Toți știm că în fiecare birou e un bol cu patruzeci de fructe pentru șaptezeci de persoane, așa că dacă te văd că ieși triumfător din bucătărie cu o prună, o banană și un măr, o să strig la tine: „fiecare are voie un singur fruct!”. Fără reguli nescrise ar fi anarhie. Lăcomia ta nu trece neobservată.

Dacă ar fi așa de mică, ar face-o singur. Nu veni lent și timid până la biroul meu ca să mă rogi să-ți fac eu treaba, porc ce ești.

Sunt mari șanse să aveți o combină la birou. Și, evident, fiecare are altă idee despre ce muzică e bună de ascultat când lucrezi. Am avut un job la care nu trebuia decât să ling plicuri și să aștept să se facă ora cinci. Aici era ok să ascult orice fel de radio sau playlist pop, pentru că nu trebuia să mă concentrez la nimic. Dar atunci când ai un job la care ai nevoie să fii concentrat, nu mai poți continua așa. Singura muzică potrivită la birou sunt playlisturile alea „lo-fi beats 2 relax” de pe YouTube și nimic altceva. Cine îndrăznește să pună Kelly Clarkson pe la jumătatea zilei de muncă trebuie trimis în lagăr.

Singura excepție e vineri după-amiază, când toată lumea se pregătește să meargă acasă și nimeni nu mai face treabă. Atunci e chiar indicat să pui „Thong Song” la maximum. Iar colegul ăla care îndrăznește să meargă iritat la combină și să dea muzica încet pentru că are de dat un telefon trebuie trimis imediat în lagăr!

Prietene, e un căcat de e-mail, șterge-l, nu trebuie să răspunzi la el. Acum toți trebuie să ștergem alt e-mail. O mie de degete dau click, la unison, ca să-ți șteargă opinia. Uite ce-ai făcut.

Interesant animal tipul ăsta, pentru că eu unul chiar nu înțeleg cine mai ia decizii prin telefon în 2019. Totuși, fiecare birou are vreo câțiva dobitoci din ăștia care umblă de colo colo și urlă la laptop cu căștile pe urechi. Mereu se plimbă, mereu la laptop, mereu cu căștile wireless pe urechi astfel încât să nu-și poată regla volumul propriei voci. Și totuși, eu sunt ăla care sunt trimis la HR, în timp ce el sâcâie pe toată lumea.

De obicei, trei persoane din acest birou poartă pantofi care fac zgomot. Nu le cunosc numele, dar îi recunosc după sunetul pe care îl fac când merg. Sunt și vor fi dușmanii mei până la moarte.

Cum e posibil să uite cine ești, deși lucrezi aici de patru ani? Cum e posibil să nu te lase să intri în ziua în care ți-ai uitat cardul?

De obicei țin garda sus când merg la bucătărie, dar trebuie să fii și mai alert atunci când cineva încearcă să aibă o conversație cu tine. Dacă nu ai grijă, o întrebare accidental sinceră despre ce ai făcut în weekend te poate pricopsi cu un prieten.

„Iei prânzul de obicei?”, te întreabă un coleg. Și tu zici „da”. Și el propune: „Vrei să luăm prânzul împreună?”. Apoi te întorci la birou și vezi că ți-a dat și add pe Facebook. Ești nevoit să accepți și acum știe deja ce ai făcut în weekend și data viitoare o să aveți mai multe de vorbit. Și uite așa, te-ai ales cu un prieten la muncă, ultimul lucru de care aveai nevoie.

E posibil ca tu să fii cel care se plimbă prea zgomotos prin birou și tușește în frigider și lasă firmituri peste tot și reciclează greșit și folosește toaleta ca un psihopat sau lasă telefonul să sune prea mult și poate că din cauza ta se duce dracului compania, nu-i așa, pentru că jobul ăsta nu înseamnă nimic pentru tine, dar atunci când CEO-ul face un anunț la finalul anului, ridici mâna repede și întrebi dacă o să vă mărească salariile și atunci, toți colegii se întorc spre tine, imperceptibil, și își spun, printre dinți: „Căcatul ăsta e dușmanul meu, îl urăsc din toată inima”.

Poate că tu ești ăla. Poate că așa ești tu și n-ai ce să faci.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.