Cântăreți vechi din România care insistă să cânte și-n 2018 și încă o fac bine

Dacă am zis de unul că insistă de atâția ani cu aceleași bălării proaste, nu înseamnă că nu sunt și oameni care fac muzică bună de pe vremea lui tataie. Sunt și din ăștia. Sunt mulți și vizibili, că nu vorbesc de trupe sau cântăreți care s-au refugiat în underground. Nu, sunt ăia pe care îi tot auzi la radio, îi vezi la TV, și nu în emisiuni penibile, și care adună milioane de vizualizări la piesele urcate pe YouTube, iar astea pe bune.

Bine, lista e iarăși scurtă când poate fi mult mai lungă și include foarte multe nume rock pentru că, hei, asta e muzica nemuritoare și bună. Când faci un pop grețos cu versuri puerile e de bun-simț să te oprești când îmbătrânești, asta dacă nu cumva ne ajută selecția naturală.

Ca să nu mai faci prostia să compari longevitatea unei trupe ca 3 Sud Est cu a ălora de la The Rolling Stones (care sunt ceruți și la 80 de ani), ți-arăt că se poate și la noi cu artiști vechi și buni.

De ce? Pentru că au fost înaintea vremurilor lor încă din ‘70.

Unii ca mine au devenit obsedați de ei acum, deși oamenii ăștia sunt legendari ca Beatleșii. Nu același lucru aș putea spune dacă m-aș apuca să reascult discografia lui Marian Nistor. Știam de mult de „Fată verde”, „Nunta” sau „Andri Popa”, dar recunosc că sunt și alte piese rock beton, scoase de oamenii ăștia care ar fi putut fi cap de afiș la Woodstock.

Când îți umpli telefonul cu tot ce găsești pe net la liber, cântat de Phoenix-ul vechi, ca să-i asculți la alergat, e ca o reparație pentru ignoranța de atâția ani. Din păcate, Phoenix-ul nostru nu este ca The Rolling Stones-ul lor: toți pe aceeași scenă, până la adânci bătrâneți.
Îi mai poți asculta și azi, au concerte peste tot și nu sunt depășiți. Dar sunt despărțiți în două tabere, Phoenix-ul lui Nicu Covaci și Pasărea Rock a lui Mircea Baniciu, Josef Kappl şi Ovidiu Lipan-Ţăndărică. Dacă s-ar împăca, ar face pasărea Phoenix să renască. Vezi că știu și poezie?

De ce? Pentru că au început s-o ardă mai matur și le iese bine.

E drept că trupa asta rezistă și pentru că-l are pe Chirilă, iar tipul ăsta este peste tot. Și unde contează, adică la Vocea României și în comunitatea #rezist de pe Facebook. Că-ți place sau nu, Chirilă a știu să se păstreze relevant. Adică din 1996 și până azi.

E drept că eu am rămas la piesele lor care răsunau în căminul studenției mele, „Nu am chef azi”, „Vara asta”, „Vama Veche” și ce mai cântau ei cu și despre ciorapii de pe calorifer. Dar mi se pare că tocmai asta îi face actuali: că n-au rămas acolo, cramponați pe succesul și banii câștigați ușor, din cântări cu piesele lor vechi.

Vama a scos un album nou, Better, în limba engleză, cu un sunet diferit față de ce ne serveau până acum și oferit și moca, pe YouTube, spre descărcare. Un album la care unul dintre fani comenta că mastering-ul sună incredibil, neromânește de bine. Evoluție și generozitate, în loc de foame de bani (ca la Andra adică).

De ce? Pentru că piesa „Basul şi cu toba mare” sună și acum cel mai mișto la un chef.

A ajutat ca formația asta să se mențină vie, comercială, și nu neapărat în underground și aducerea lui Adrian Despot în juriul concursului Vocea României. Emisiunea aia de maximă audiență, care e prilej numai bun să-ți mai promovezi cântările, albumele noi, să fii vizibil. Și dacă asculți piesele noi ale rokerilor, gen „Dur de-a Dura”, înțelegi de ce oamenii ăștia vechi sunt mai actuali decât mulți apăruți mai nou, în industrie.

Rock-ul lor nou este mișto și se aude bine pe radio, atunci când prind și ei undă, printre alți cântăreți care poluează aiurea. Poate că sunt eu subiectivă, dar cred că ei nu trebuie să schimbe nimic, mi-au plăcut de când au apărut și, dacă rețeta e bună și actuală, e bine c-o țin tot așa. De vreo 20 de ani.

De ce? Că trebuia și un nume ultra comercial în topul ăsta.

Are însă și voce, s-a reinventat și imaginea extravagantă cu care încearcă să spele anii de sclipici N&D o prinde. Adică e de acolo și prea puțin penibilă. Spunea cineva că Delia e, acum, așa cum a fost Loredana Grozea când a revenit puternic în muzică și rupea topurile și Pro TV-ul. N-o ascult neapărat și nici n-o urmăresc, dar mă lovesc de ea și nu mi se pare că deranjează prin muzica actuală.

Era mai nasol dacă insista cu Nick, cu „Vreau să plâng” și ce mai cântau ei pe la început de 2000. Are și piese proaste cu versuri penibile, dar și unele care pot fi ascultate și de urechi obișnuite cu muzica de calitate.

Important e că majoritatea sunt de acord că tipa are voce, iar unii au dat și 700 de lei pe un bilet la un concert de Crăciun de-al ei.

De ce? Pentru că e trupa aia de hip-hop pe care o știe și azi tot românul.

M-a prins și pe mine curentul hip-hopului, ca pe toată lumea, pe la sfârșit de ani ‘90, când rupeau ăștia de la B.U.G. sau Paraziții sau La Familia. Dacă eu am rămas, însă, acolo, la Pantelimonul care petrece și la poveștile lor de cartier, și-am dat-o pe rock, nu zic că oamenii ăștia s-au prăfuit sau că nu mai au loc de Macanache.

Asta chiar dacă unii zic că e penibil să faci muzică din asta când treci de 40 de ani. Sau să cânți despre chestii de adolescent, cu băutură, femei și gabori care te caută printre blocuri, când tu ești om respectabil cu copii și rate la bancă. I-am ales pe ei și nu pe cei de la Paraziții, pentru că am respect mai mare pentru Tataee, Caddy și Uzzi și pentru că nu pot cu Cheloo. Sau pentru că, uite, oamenii ăștia au ieșit din Pantelimon și-au ajuns „Pe Coastă”, ca piesa aia a lor din 2016.

Încă mai au o groază de fani cărora li se face pielea de găină când îi ascultă. Iar ăștia sunt mai mulți decât ăia care își bagă pula.